Odată cu Guvernul proeuropean de la Chişinău, România – în toate aspectele ei politic, economic şi cultural – a redescoperit “fraţii de peste Prut”. Oare cât ne-o ţine faza asta?
De la alegerile fericite de anul trecut – fericite în primul rând pentru moldoveni – România pare că şi-a întors faţa către ţara-soră. Artiştii români susţin din ce în ce mai multe spectacole şi concerte la Chişinău (vezi spectacolele lui Dan Puric, Teatrul Naţional Iaşi, Universitatea de Arte Târgu-Mureş, etc), politicienii fac vizite reciproce (vezi Preşedinţi, Parlamentari, Primari) şi, cel mai important, companii româneşti sau multinaţionale care operează în România îşi deschid birouri şi extind afacerile în Republică.
Această atitudine oportunistă, timido-haotică, a autorităţilor de la Bucureşti a caracterizat întreaga relaţie cu Republica Moldova de la independenţa acesteia din urmă. Din păcate n-a existat o politică clară, metodică şi perseverentă cu privire la direcţia în care dorim să dezvoltăm relaţiile cu românii de peste Prut şi nici oamenii care să implementeze o atare viziune.
Poziţiile oficiale ale României au oscilat de-a lungul anilor între nepăsare şi acţiuni patriotarde, între minima educare şi instruire a tinerilor de peste Prut şi apoi futila încercare de a-i ţine pe aceştia măcar în România, că de întors la Chişinău nu putea fi vorba. Şi nu poţi acuza un om care-şi ia lumea în cap din cauza sărăciei, pentru că asemeni lor au făcut cei peste 2 milioane de români care au plecat la muncă sau studii în străinătate…
Când mă gândesc la sprijinul acordat de Guvernul român moldovenilor îmi revin obsesiv în minte acele mii de PET-uri de ulei alimentar pe care le-au dat victimelor inundaţiilor, de parcă moldovenii ar fi trebuit să se cocoaţe toţi pe o peliculă de grăsimi vegetale cu care să plutească peste dezastrul făcut de ape.
Singurii care au făcut ceva palpabil au fost oamenii de afaceri. Băncile şi companiile româneşti care şi-au deschis puncte de lucru în Moldova, IMM-urile româneşti care au riscat bani pentru a dezvolta relaţii comerciale cu Chişinăul şi alte organizaţii care au dus pricepere şi bogăţie pe meleagurile moldovene. Sau acele companii care au angajat români de peste Prut în birourile din Cluj, Timişoara, Bucureşti, Iaşi. Sau acele instituţii publice, bunăoară spitalele, care văzând exodul medicilor români s-au gândit să angajeze doctori din Republică.
Dacă vrea ca într-adevăr să contureze o politică pentru Republica Moldova, în calitatea sa de cel mai prost administrator din lume, statul român ar trebui să-i lase pe alţii să-i facă treaba: să sprijine companiile româneşti sau care activează în România să-şi dezvolte afacerile în Republică; să creeze fonduri speciale care să poată fi accesate de companii private, cu atât mai mult cu cât există fonduri europene pentru acest scop, fiecare ţară membră UE putând avea un “protejat” al ei; să stimuleze exporturile şi importurile cu Moldova; să susţină firmele care angajează cetăţeni româno-moldoveni, indiferent de locul în care aceştia îşi desfăşoară activitatea. Sau măcar să le mulţumească celor care se încăpăţânează să facă afaceri cu „fraţii de peste Prut”.
Autor: Mihai Mătieş
Calendar Evenimente 