REGIONALIZAREA, ÎNCOTRO?

Unitățile administrative mai mari polarizează dezvoltarea în centrele lor de reședință, în defavoarea altor orașe mai mici.

Regionalizarea este o temă de care se vorbește din ce în ce mai mult în ultima vreme. Politicienii vor să o facă. Și e normal, pentru că în joc sunt bani și interese (în mare măsură ai/ale lor și ai/ale apropiaților lor). Problema este însă aceea că specialiștii nu se prea aud, părerile acestora în dezbaterea publică fiind ca și inexistente. De fapt este destul de greu să se audă părerile lor, pentru că ele ar trebui să fie unele bine fundamentate prin studii care la ora actuală nu există. Iar aceste studii nu au cum să existe atâta timp cât nu există o strategie de dezvoltare a României pe termen lung.

Pentru că reîmpărțirea administrativă ar fi eficientă dacă s-ar îmbina cu dezvoltarea regională, iar dezvoltarea regională nu poate fi concepută în afara unei strategii de dezvoltare generală a întregii Românii, o strategie concepută nu doar pe câțiva ani, ci pe zeci de ani. Când vrei să faci împărțirea administrativă a unui teritoriu te gândești la competențele pe care le vei da acelei unități administrative și la modul în care aceste competențe afectează viața locuitorilor acelor unități administrative, pentru că, deși pare a nu avea o mare influență asupra vieții de zi cu zi a oamenilor, realitatea este cu totul alta.

Pentru exemplificare ar fi ușor să ne gândim la rolul pe care în prezent îl joacă într-un județ, capitala acelui județ. Vom vedea astfel că oamenii sunt nevoiți să meargă în acel oraș (de fapt municipiu) pentru tot felul de avize, adeverințe, aprobări etc., necesare activitățiii lor. La sediile județene ale unor instituții trebuie să te prezinți pentru a completa anumite cereri, a obține anumite acte, a susține anumite concursuri, etc. Toate aceste activități desfășurate în capitala de județ nasc locuri de muncă și fluxuri de călători și mărfuri. Acestea la rândul lor conduc la apariția unor piețe pentru produse noi sau la dezvoltarea unor piețe ale unor produse deja existente. Fluxurile de oameni, de mărfuri sunt amplificate către aceste puncte de polarizare, denumite capitale de județ.

Când vorbim de regiuni, polarizarea va fi și mai evidentă, pentru că toți locuitorii județelor ce intră în competența respectivelor regiuni vor deveni potențiali ”clienți” ai instituțiilor ce își vor avea sediul în capitala de regiune. Ce înseamnă acest lucru putem să evaluăm în mare, urmărind rezultatele dezvoltării unor orașe care în timp și-au pierdut calitatea de reședințe de județ sau care din contră, au dobândit o astfel de calitate. Datele necesare unei astfel de analize nu sunt însă ușor de obținut și analizat. Există însă o posibilitate mai facilă de a face o evaluare a impactului pe care îl are asupra unui oraș pierderea sau dobândirea calității de capitală de județ, dacă ținem seama că dezvoltarea economică este strâns legată de evoluția populației din acel oraș și că există o relație cât se poate de simplă între numărul de locuitori și dezvoltarea economică: un număr mai mare de locuitori înseamnă o mai mare putere de cumpărare per total localitate, înseamnă piețe de desfacere mai mari, adică un număr mai mare de firme, adică un număr mai mare de salariați ș.a.m.d.

România interbelică avea 71 de județe. Dacă însă avem în vedere că 13 dintre aceste județe se află acum în teritorii care nu mai aparțin României (Bucovina de Nord, Basarabia și Cadrilater), pe actualul teritoriu al României se află 58 dintre județele României interbelice.

Mai exact cu 17 în plus față de numărul de județe stabilite prin organizarea administrativ-teritorială din 1968, organizare valabilă în mare și în momentul de față. Prin urmare, 16 foste capitale de județ și-au pierdut respectivul statut, pierzându-și totodată și o parte din aplombul cu care acestea evoluau din punctul de vedere al populației și al dezvoltării economice.

Spre exemplu, în Muntenia, au dispărut 3 județe interbelice (Muscel, Râmnicu Sărat și Romanați) și a apărut un nou județ: Călărași. Reședințele de județ – Câmpulung, Caracal și Râmnicu Sărat – au pierdut acest statut în favoarea Piteștiului, Slatinei și Buzăului, iar Slobozia l-a câștigat, alături de capitala județului interbelic Ialomița, Călărași. Influența asupra evoluției populației a fost următoarea: Pitești (19.630 loc. în 1930, 168.458 loc. în 2002), Câmpulung (13.454 loc. în 1930, 38.209 loc. în 2002); Slatina (11.010 loc. în 1930, 78.815 loc. în 2002), Caracal (14.769 loc. în 1930, 34.625 loc. în 2002); Buzău (35.687 loc. în 1930, 134.227 loc. în 2002), Râmnicu Sărat (15.007 loc. în 1930, 38.828 loc. în 2002); Slobozia (7.605 loc. în 1930, 52.710 loc. în 2002), Călărași (17.890 loc. în 1930, 70.039 loc. în 2002). Practic se poate observa că populația orașelor (municipiilor) reședință de județ a crescut de 5-9 ori, în cei 72 de ani în vreme ce orașele (municipiile) care au pierdut statutul de reședințe de județ au crescut de doar 2-3 ori.
Tiparul acesta se observă și în restul teritoriului României.

În Moldova, Bârladul, fosta reședință a vornicului Țării de Jos a Moldovei (26.204 loc. în 1930, 69.183 loc. în 2002), Câmpulungul Moldovenesc, capitala celui mai întins județ ca suprafață din Bucovina, din perioada interbelică (10.071 loc. în 1930, 20.041 loc. în 2002), Fălticenii un puternic centru cultural – după București și Iași – Fălticeniul este al treilea oraș din țară ca număr de scriitori autohtoni -(11.533 loc. în 1930, 29.787 loc. în 2002), Rădăuții (16.788 loc. în 1930, 27.633 loc. în 2002), Romanul (28.948 loc. în 1930, 69.483 loc. în 2002) care și-au pierdut statutul de reședințe de județ au înregistrat creșteri ale populației cuprinse între 1,5 ori și 3 ori. În schimb, orașe precum Suceava (17.028 loc. în 1930, 105.065 loc. în 2002), Vaslui (15.310 loc. în 1930, 70.267 loc. în 2002), Bacău (31.138 loc. în 1930, 175.500 loc. în 2002) sau Botoșani (32.355 loc. în 1930, 115.070 loc. în 2002), care și-au păstrat statutul de reședință de județ au avut creșteri ale numărului de locuitori de 3,5-6 ori.

Iar dacă tot vorbim de orașele Moldovei nu ar trebui să uităm Iașiul, care la 1862 a pierdut calitatea de capitală a unui stat (Moldova) în favoarea Bucureștiului (devenit capitala Principatelor Unite). La 1831 Iașiul avea circa 60.000 locuitori, iar Bucureștiul 61.000 locuitori, fiind practic la egalitate, pentru ca la 171 de ani, Iașiul să aibă o populație de 320.888 locuitori, iar Bucureștiul 1.926.000 locuitori (de 6 ori mai mulți). Pentru a compensa pierderile provocate orașului în 1861, prin schimbarea sediului guvernului, s-a votat la acea vreme chiar plata a 148.150 lei orașului, dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată.

În Banat, unde a dispărut județul Severin a cărui capitală era la Lugoj (23.595 loc. în 1930, 46.450 loc. în 2002) acesta doar și-a dublat numărul de locuitori între 1930 și 2002, în vreme ce Reșița, fosta capitală a județului Caraș și actuala capitală a județului Caraș-Severin și-a mărit populația de peste 4 ori (19.868 loc. în 1930, 84.026 loc. în 2002).

În cazul unor orașe din Transilvania, deși evoluția generală este aceeași ca cea arătată și în celelalte provincii istorice, există totuși anumite particularități legate în special de faptul că dintre provinciile istorice Transilvania era cea mai urbanizată, cu orașe mari încă dinainte de 1918.

Astfel, Brașovul (59.232 loc. în 1930, 284.596 loc. în 2002), Sibiul (49.345.008 loc. în 1930, 154.892 loc. în 2002), Alba Iulia (12.282 loc. în 1930, 66.406 loc. în 2002) sau Miercurea Ciuc (4.807 loc. în 1930, 42.029 loc. în 2002) care și-au păstrat statutul de reședință de județ au crescut de 3-6 ori, în vreme ce Turda (20.023 loc. în 1930, 55.887 loc. în 2002) sau Dejul (15.110 loc. în 1930, 38.478 loc. în 2002) au crescut de 2-3 ori (la fel ca și în Muntenia și Moldova). Excepțiile, care confirmă regula, am spune noi sunt Făgărașul (7.841 loc. în 1930, 36.121 loc. în 2002) sau Odorheiul Secuiesc (8.518 loc. în 1930, 36.948 loc. în 2002) care deși au pierdut statutul de reședințe de județ au crescut de 4-5 ori, urmare a procesului de industrializare și urbanizare la care au fost supuse.

Concluzionând, se poate constata că există o strânsă legătură între evoluția populației unui oraș și statutul de reședință de județ. Faptul că un oraș constituia reședința unui județ, i-a asigurat acestuia o creștere a populației pe parcursul a 72 de ani de 2-4 ori mai rapidă comparativ cu un oraș care și-a pierdut statutul de reședință de județ. Dar, evoluția populației poate fi privit ca un indicator sintetic al dezvoltării economice pentru că populația are dublul rol de piață și de factor de producție. Un număr mai mare de locuitori înseamnă o piață de desfacere mai dezvoltată, un număr mai mare de firme din domeniul producției, comerțului, serviciilor ș.a.m.d., o piață imobiliară mai dezvoltată (și deci un spor de valoare pentru activele imobiliare) etc.

Se poate astfel trage concluzia că, prin desfințarea a 17 județe, comparativ cu perioada interbelică au dispărut 17 poli de dezvoltare economică, creându-se astfel o mai mare disparitate din punctul de vedere al dezvoltării economice, pentru anumite zone ale țării.

Ca urmare, o regionalizare prost făcută nu va conduce, pe termen mediu și lung decât la o polarizare a dezvoltării economice în favoarea a 8 localități și în defavoarea a 36 de localități, fapt ce nu va duce decât la mărirea inegalităților și la adâncirea sărăciei. Iar ideea avansată de Liviu Dragnea, care spune că ”va fi o capitală administrativă într-o regiune, dar celelalte capitale ale celorlalte judeţe vor avea nişte structuri regionale” va trebui de asemenea privită cu spirit critic, pentru că o ”spargere a competențelor” ar putea fi mai costisitoare atât pentru cetățeni (care vor face mai multe drumuri atunci când au nevoie de anumite avize, aprobări etc.), cât și pentru stat (costuri de coordonare, de corespondență între instituții etc.).

Autor: Gabriel Niţulescu

Publicitate

FOTBALUL AUTOHTON ÎN 2013

Iată că suntem la început de an şi veştile dinspre fotbalul românesc nu sunt tocmai bune: multe echipe de tradiţie din campionatul nostru, apărute încă din perioada interbelică, par să spună adio acum primei scene fotbalistice a ţării.

Aşa cum probabil aţi auzit, este vorba de Rapid Bucureşti, de Universitatea Cluj şi chiar Dinamo Bucureşti, ele sunt la ananghie. Din păcate însă, începe să nu ne mai mire faptul că multe „branduri” româneşti încep să nu mai fie ale noastre sau chiar să nu mai fie.

Dacă vorbim despre Cluj, despre echipa de fotbal a Universităţii Cluj, trebuie să spunem că ea s-a înfiinţat în 1919, la doar un an după Marea Unire de la Alba Iulia, ca un simbol al românismului. Şi multă lume a adulat echipa „Şepcilor-roşii”, tocmai datorită acestui aspect: o idee de sport, de fair-play, de mişcare şi de tinereţe. Acum însă, în secolul vitezei „statice”, când toată lumea face sport doar cu privirea, pare că „U” nu mai are loc şi e trist acest lucru.

Dacă ar fi să vorbim de Rapid Bucureşti, această echipă s-a înfiinţat în 1923 şi a fost multă vreme echipa „proletariatului” simplu din Bucureşti şi nu numai, iar celebrul cântec „suntem peste tot acasă, porţile ni se deschid”, a spus mereu un adevăr. La fel ca Universitatea Cluj, Rapiduleţul de sub Podul Grant se zbate în datorii, în incertitudini, în ameninţări cu insolvenţă, în reorganizări judiciare, de parcă o idee s-ar putea reorganiza judiciar.

Să nu credeţi însă că doar aceste două echipe au probleme financiare, căci mai marii fotbalului românesc deja anunţă că au în intenţie să facă doar o primă ligă cu 14 echipe din 18 câte sunt acum, căci datoriile la terţe părţi sunt din ce în ce mai mari. Pe undeva, poate ar fi şi o explicaţie. Într-o lume care s-a schimbat parcă prea mult în ultimii ani, duminicile pe stadion par a ţine de-un tablou vechi, de-o amintire dintr-o carte.

Autor: Aurel Pop

„ULTRAŞII” DIN JANDARMERIE

Protestele violente de la Bucureşti au dat ocazia unor membri ai Jandarmeriei să-şi exercite necontrolat şi abuziv violenţa şi metodele de luptă şi asupra unor nevinovaţi.

După ce vineri, în prima zi de proteste, în Bucureşti nu au fost înregistrate violenţe, în zilele de sâmbătă şi duminică situaţia s-a schimbat radical, înregistrându-se răniţi atât în rândurile jandarmilor, cât şi în rândurile protestatarilor.
Cele două zile nu au avut însă un tipar de desfăşurare identic al acţiunilor violente.
Astfel, în ziua de sâmbătă am asistat la o demonstraţie gratuită de forţă a jandarmilor. Violenţa unor manifestanţi, deşi nejustificată (în sensul de a atenta la viaţa unui jandarm, lovit în cap cu o bucată de bordură) a fost efectul imediat al ”pierderii răbdării” organelor de ordine, care fără să încerce niciun pic o temperare a spiritelor, au răspuns la ocuparea ”sacrosantului” carosabil printr-o acţiune deloc blândă, concretizată printr-o împingere în forţă (mult prea în forţă) a celor care blocaseră bulevardul Magheru. Ulterior, la finalul manifestaţiei, când protestatarii au devenit mai puţin numeroşi, Jandarmeria a recurs la o nouă acţiune în forţă, constând în lovirea şi reţinerea mai multor persoane, unele dintre ele complet nevinovate, în sensul că nu numai că nu se manifestaseră violent la demonstraţie, dar unele dintre acestea se aflau întâmplător, doar în trecere prin zona Piaţa Universităţii – Piaţa Palatului Regal. Această ultimă acţiune nu îşi găseşte în niciun fel justificarea pentru recurgerea la forţă, mai ales că mulţi dintre protestatarii vizaţi nu au opus nici măcar rezistenţă la reţinere. Prin urmare, în ciuda declaraţiei oficialilor din Jandarmerie, care spun că s-a acţionat în limitele legii, consider că ar fi necesară o anchetă care să-i descopere şi să-i sancţioneze pe acei jandarmi care au înţeles să recurgă la forţă în mod abuziv – ”ultraşii din Jandarmerie”- peste limitele pe care situaţia de la faţa locului o impunea.
În ziua de duminică tiparul violenţelor înregistrate la protestele de la Bucureşti a fost cu totul altul. În timp ce marea parte a protestatarilor demonstrau paşnic în Piaţa Universităţii, un grup puţin numeros, caracterizat de oficialii din Jandarmerie ca fiind format din membri ai unor galerii ale unor cluburi de fotbal bucureştene, a dus o ”luptă” aspră cu forţele de ordine, concretizată în răniţi din ambele tabere, dar şi în vandalizarea unor spaţii comerciale din zona Unirii. Analiza fotografiilor luate la faţa locului şi compararea acestora cu imagini surprinse în alte ocazii au dat la iveală faptul că o mare parte a membrilor acestui grup violent aveau dubla calitate de membri ai galeriei clubului Dinamo, precum şi de membri de partid în UNPR, partidul militarizat al domnului Oprea, prezent în Parlament, dar fără a fi participat la alegeri.
De data aceasta, acţiunea Jandarmeriei, în forţă şi vizând doar grupul de persoane violente a fost pe deplin justificată, putându-se pune doar întrebarea de ce Jandarmeria nu a acţionat cu şi mai multă determinare, pentru a curma mai rapid respectiva acţiune violentă şi a nu-i mai permite desfăşurarea acesteia pe distanţă de circa 6 km.
Prin urmare, deşi oficialii Jandarmeriei consideră că nu este necesară nicio anchetă cu privire la modul în care această instituţie a acţionat în a 2-a şi a 3-a zi a protestelor de la Bucureşti, o întrebare persistă, iar instituţiile statului ar trebui să-i dea un răspuns: ”De ce în ziua de sâmbătă (14.01.2012) Jandarmeria a acţionat violent şi de multe ori nejustificat, iar în ziua următoare a manifestat o oarecare ”blândeţe” faţă de un grup violent, al cărui număr era cu mult sub cel al trupelor de intervenţie.”

Autor: Gabriel Niţulescu

MAI GĂTIM?

Avem parcă din ce în ce în ce mai puţin timp la dispoziţie ca să gătim, să stăm în bucătărie şi să petrecem ore întregi în jurul aragazului sau cuptorului ca să preparăm fel de fel de mâncăruri.

Timpul ni-l împărţim în ore de muncă, timp petrecut în familie, partener/ă şi amici, hobby-uri, care deseori nu implică gătitul, somn ş.a.

Toate acestea adunate nu prea lasă loc şi pentru preparatul mâncării. În plus, avem deja totul gata preparat dacă ne este foame şi s-a avut grijă ca gătitul, obositor şi văzut ca o corvoadă mai mult, să ia sfârşit.

Pe rafturile magazinelor găsim tot felul de preparate congelate, mese întregi, felul unu, doi şi desert, semipreparate, mere deja date pe răzătoare şi presărate cu scorţişoară pentru umplutura de plăcintă, totul ca să nu mai avem atâtea bătăi de cap când vine vorba de mâncare. Pe lângă asta mai există şi fast food-uri, pe care, da, eu nu le agreez deloc şi pe care le-aş desfiinţa ieri.

Ştiu că şi ritmul de viaţă s-a schimbat, muncim mai mult, suntem interesaţi să petrecem mai mult timp afară în weekend şi nu tot în casă, în bucătărie, dar vă întreb: se merită să mâncăm prost de trei ori pe zi? Sunt atâtea târguri de unde se pot cumpăra produse proaspete şi tradiţionale româneşti bune, cărţi cu reţete rapide şi uşor de preparat, adaptate la rimul haotic al vremurilor noastre, emisiuni atractive care ne învaţă să gătim mai mult ca oricând.

Cu toate acestea, mai gătim? Ne mai atrage oare? Cum este considerat gătitul în ziua de azi? Sunt chiar curioasă ce spuneţi, dragi cititori.

Un loc perfect pentru a descoperi reţete, de a vedea live cooking şi de a cunoaşte bucătari foarte buni din ţară şi din străinătate este Campionatul Internaţional de Gătit în Aer Liber, care va avea loc şi în Bucureşti între 21 – 23 octombrie 2011. Campionatul îşi propune să aducă în România conceptul de „bucătărie-cultură”.

Campionatul Internaţional de Gătit în Aer Liber se adresează atât specialiştilor (maeştri ai artei culinare, bucătari), cât şi amatorilor (celor pasionaţi de gătitul în aer liber). Conceptul îşi propune să scoată bucătarul din spaţiul său tradiţional de lucru, transformându-l într-o vedetă, iar celui pasionat de gătit, să-i stimuleze imaginaţia, să-i ofere ocazia să-şi exersezetalentul, altfel decât o face de obicei.

Eu cred că gătitul ar trebui încorporat în activităţile noastre, cel puţin o dată pe săptămână pentru că poate fi foarte relaxant şi frumos. Ne poate ajuta să ne detaşăm puţin de agitaţia de afară şi să ne lăsăm învăluiţi de felurite miresme, gust bun şi sănătos, clipa magică atunci când coca a crescut sau ciorba a terminat de fiert şi este gata pentru servit. Momentul acesta nu trebuie nicidecum petrecut singur şi dacă avem prietenii sau familia aproape cu atât mai bine, petrecem timp împreună şi învăţăm lucruri noi.

Mai mult, mâncatul împreună înlesneşte comunicarea şi reprezintă o componentă socială puternică.

Voi mai gătiţi? Ce mâncare vă place în mod special?

Autor: Cristina Mehedinţeanu

TOM JONES ÎN ROMÂNIA

Cunoscutul cântăreţ galez Tom Jones (Sir Thomas Jones Woodward) va susţine un concert extraordinar la Bucureşti pe 17 noiembrie 2011. Vă invităm să rememorăm împreună începuturile carierei unuia dintre cei mai influenţi artişti de muzică blues din lume.

Tom Jones s-a născut în Treforest, lângă Cardiff, în Ţara Galilor. De la terminarea şcolii la 16 ani, a vândut peste o sută de milioane de discuri. Într-o ceremonie la palatul Buckingham din Londra, regina Elisabeta a II-a a Marii Britanii recunoaşte meritele făcute Commonwealth-ului şi Regatului Unit şi în ziua de 29 martie 2006 îl numeşte prin ceremonial Sir Tom Jones, acordându-i totodată titlu de cavaler.

Tom Jones a devenit faimos la mijlocul anilor ’60 prin interpretarea exuberantă purtând pantaloni strâmţi şi bluze cu gulere largi, în stilul modern de haine la modă în vremea aceea. A fost cunoscut pentru sex-appealul său evident încă dinainte de a deveni un lucru necesar pentru oricare alt cântăreţ.

În 1963 Jones devine printr-o ocazie lider vocalist în trupa „Tommy Scott and the Senators”, cu care cântă o perioadă de timp la asociaţia Young Men Club Association din localitatea Cwmtillery din Marea Britanie.

Îmbrăcaţi în haine de piele trupa devine cunoscut în Ţara Galilor. Astfel, începând cu anul 1963 Tom Jones îi ia luat locul vechiului vocalistului Tommy Redman care nu apare la un concert al trupei într-un centru YMCA. După părăsirea trupei a lui Tom Jones, aceasta îşi continuă activitatea muzicală şi îşi schimbă numele în „The Playboys”, apoi în „The Squires”. Aşa începe cariera solo lui Tom Jones.

Pe când cânta cu formaţia „Tommy Scott and the Senators”, Tommy Jones este remarcat de Gordon Mills. Acesta îi propune să îl reprezinte şi îi schimbă numele de scenă din „Tommy” în Tom Jones. Gordon Mills era la vreme aceea manager cu experienţă care îl mai lansase pe cântăreţul Engelbert Humperdinck.

Reprezentat de managerul său londonez Gordon Mills, Tom Jones părăseşte trupa Tommy Scott and the Senators. Companiile de înregistrări considerau stilul său crud şi neprelucrat. Vocea lui, foarte răguşită şi mişcările care copiau mişcările lui Elvis, care a fost un personaj care i-a infulenţat stilul, vor fi doar piedici la începutul afirmării. Casa de înregistrări Decca s-a arătat singura interesată, şi astfel Tom Jones a înregistrat în 1964 single-ul Chills and Fever.

Single-ul nu a avut mare succes, însă următorul single, It’s Not Unusual, (lansat în anul 1965 şi scris împreună cu Les Reed), a fost un hit-single instantaneu. Postul de radio BBC a refuzat iniţial să îl difuzeze.

De-a lungul carierei, Tom Jones a editat 39 albume de studio, 3 albume live, 16 compilaţii, având peste 100 de single-uri de succes. Materialele discografice Tom Jones s-au vândut din 1965 şi până astăzi, în peste 100 de milioane de exemplare, la nivel mondial.

Ultimul album al artistului „Praise & Blame” a apărut în primăvara anului 2010, album în urma căruia s-a creat ocazia organizării unui scurt turneu european în ţările din Europa Centrală şi de Est, care ajunge şi în România pe 17 noiembrie 2011.

Autor: Octavian Radu

TEATRUL SE MUTĂ ÎN PARC

Suntem obişnuiţi ca pe perioada de vară teatrele să îşi închidă activitatea. Trebuie să aşteptăm trei luni de zile până ce acestea revin la programul normal, ca noi să ne putem bucura din nou de spectacole şi piese noi, actorii preferaţi şi să evadăm din rutină?

Încet, încet însă această stare de fapt începe să se schimbe. Teatrul se mută în parc spre încântarea noastră şi putem în continuare să luăm parte la diversele programe concepute pentru noi, spectatorii şi iubitorii de teatru. Acest spaţiu neconvenţional ne aduce un zâmbet pe buze deoarece putem îmbina o plimbare relaxantă prin parcurile din Bucureşti cu o piesă de teatru văzută după. Ce poate fi mai frumos?

Printre ofertele din vara aceasta se află „Bucureşti – Cartier de Vară 2011”, unde pentru al treilea an consecutiv, între 16 iulie şi 4 septembrie, zilele de sâmbătă şi duminică sunt rezervate atmosferei de vacanţă în parcurile Cişmigiu şi Herăstrău (cu sprijinul Administraţia Lacuri Parcuri Agrement Bucureşti), Lumea Copiilor (sector 4), Sebastian (sector 5), Moghioroş (sector 6). Pe întreg parcursul evenimentului, dimineaţa de la ora 10:00 şi seara de la ora 20:00, sunteţi invitaţi să vizionaţi spectacole de teatru şi concerte în aer liber. În Parcul Cişmigiu spectacolele încep de la ora 17:00.

O altă activitate de acest gen ne este oferită de Palatul Mogoşoaia, care le propune copiilor o VACANŢĂ ÎN PARC, cu spectacole gratuite de teatru de păpuşi şi invitaţii la numeroase ateliere de creaţie. Pentru teatrul de păpuşi a fost invitată trupa Muşchetarii, prin intermediul căreia copiii vor pătrunde în lumea fascinantă a poveştilor, în care se vor întâlni personaje favorite din universul animalelor, cu prinţi şi prinţese.

Această iniţiativă a teatrelor este de bun augur şi nu poate decât să ne bucure. Un spectacol văzut în aer liber parcă aduce un plus de artisticitate şi oferă actorilor o mai mare libertate în interpretare şi jocul de pe scena. Atmosfera este mereu alta şi vremea frumoasă de afară este un motiv în plus pentru a nu lipsi de la ce ni s-a pregătit.

Ne putem bucura acum de vacanţă de două ori mai mult. Vara ne zâmbeşte şi ne oferă o alternativă spectaculoasă pentru petrecerea timpului liber.

În loc să mergem în mall, la film sau să stăm în casă, teatrele ne scot în parc şi ne poartă pentru câteva ore într-o altă lume, imaginată, în care ne putem relaxa şi uita de griji şi probleme.

Autor: Cristina Mehedinţeanu

BICICLIST ÎN BUCUREŞTI

După ce ne-am făcut europeni cu acte-n regulă, am mai fost pe la vecinii civilizaţi şi am văzut că acolo oamenii preferă bicicleta pentru a se deplasa la serviciu în locul BMW-ului sau a maşinuţelor viu colorate pe care le folosesc unii şi pentru a se duce la colţ după pâine.

Eii şi dacă tot ne-am clătit ochii prin „străinătăţuri”, am zis că n-ar strica să încălecăm şi noi bicicleta că nu poluează, este ieftină şi nici nu trebuie să suporţi aromoterapia din mijloacele de transport în comun. Văzând că dau bine în faţa electoratului, edilii s-au apucat să deseneze benzi verzi pe trotuare, astfel încât bicicliştilor să le fie confortabil când folosesc acest mijloc de locomoţie.

Numai că nu ştiu câţi dintre pictorii de trotuare s-au încumetat să meargă câţiva km pe aceste piste în timpul săptămânii. Un biciclist obişnuit trebuie să aibă nervi tari şi timbru de bariton, că soneria nu-l ajută să îndepărteze pietonii care se mişcă nestingheriţi pe piste. Se întâmplă deseori să ai în faţă câţiva copii care zburdă zglobii şi fac zigzaguri între cele două linii verzi care demarchează pista. Aceştia sunt destul de periculoşi pentru un biciclist, deoarece este dificil să prevezi care va fi următoarea lor mişcare. Aşa că spre liniştea tuturor, biciclistul preferă să-i evite.

Buun, şi dacă trece cu bine de pietoni, cu siguranţă biciclistul va da câţiva metri mai încolo de câteva maşini care ocupă trotuarul în întregime. Aşa că opţiunea e să le ocolească haiduceşte pe partea carosabilă, iar dacă e un începător nesigur va trebui să-şi ia de coarne bicicleta şi să o conducă la pas. Pe lângă pietoni, maşini parcate alandala pe pistele de pe trotuare mai au şi alte metehne.

Au capătul într-un chioşc de ziare sau la marginea unei borduri, sunt „decorate” cu gropi sau fântâni lăsate de cei de la Netcity, Electrica etc…

Deseori am avut impresia că pista este gândită pentru pigmei, pentru că nimeni nu s-a deranjat să taie crengile copacilor care se revarsă din plin peste trotuar, respectiv pista pentru biciclişti.

Şi pentru că spaţiile de pe trotuare nu sunt adecvate unui mers decent pe bicicletă şi nici pietonii nu sunt prea doritori să-şi împartă spaţiul, biciclistul se mută pe partea carosabilă. Aici începe distracţia şi slalom-ul printre şoferii care se încăpăţânează să nu-ţi cedeze o trecere, printre taximetriştii care te binecuvântează la fiecare pas, etc.

O experienţă riscantă, care dacă se termină cu bine oferă fiecărui biciclist un câştig de timp, un plus de sănătate şi un bun exerciţiu anti-stres.

Dat fiind că lumea tot reclamă pistele inadecvate şi problemele din trafic, oare n-ar fi mai bine ca edilii să-şi aplece urechea cât de puţin spre realitate în loc să mai arunce câteva milioane de euro pe nişte semafoare inutile pentru biciclişti?

P.S. În urmă cu 192 de ani, într-o zi de 26 iunie era patentată bicicleta. Maşinăria a evoluat foarte mult în tot acest timp, sper că nu vor trece tot atâţia ani pentru ca în Bucureşti sau oricare oraş al ţării să evolueze şi infrastructura pentru mersul cu bicicleta.

Autor: Victoria Donos

HAI LA COADĂ, CĂ E DEGEABA!

Uite că trecurăm cu bine de o nouă ediţie a Nopţii Albe pentru muzee. Cozile groase şi colorate au făcut legea la majoritatea muzeelor din Bucureşti.

Excepţie a fost la cimitirul Bellu care era destul de încăpător ca să primească toţi vii curioşi să vadă cum se odinesc înaintaşii sau la Muzeul Aviaţiei, situat mult prea departe pentru a fi inclus în traseul “devoratorului” de muzee pe gratis.

Aşa se face că în Piaţa Revoluţiei tronau două cozi de toată frumuseţea. Una sub coada calului lui Carol I, formată din cei care voiau să viziteze Biblioteca Centrală Universitară şi în partea opusă, la Muzeul Naţional de Artă. În cele două – trei ore cât aşteptai să ajungi la destinaţie, poporul avea plăcerea să asculte muzica din curtea Muzeului de Artă sau frânturile discuţiilor celor din jur.

Aşa că pe lângă plăcerea de a vedea o expoziţie sau nişte săli splendide, te puneai la curent cu ultimele evenimente politice sau bârfe în materie de “mondenităţuri”.

Experienţa din 14 mai ne-a arătat că nu vocea sindicaliştilor poate să-i determine pe români să iasă în stradă, ci un eveniment de cultivare a minţii şi spiritului estetic, aşa cum e Noaptea Albă a Muzeelor.

Am depăşit şi îmbulzelile, ghionturile şi vorbele de duh demne de astfel de manifestaţii, ori răbdarea şi-a spus cuvântul pentru că nu mai erau în joc necesităţi primare, cum e foamea, că doar nu s-au dat mici, sarmale sau ulei gratuit. Drept că şi publicul era diferit faţă de cel care stă la cozile de la hipermarketuri sau cel care se închină la icoane de anumite sărbători.

Că tot avem exerciţiu, putem foarte bine să formăm o echipă completă care să ne reprezinte ţara la competiţiile de stat la cozi. Dar până se gândesc şi mai marii acestei ţări la cum să ofere un statut demn statului la coadă, cred că n-ar strica ca muzeele şi instituţiile culturale să facă în perioada verii, o dată pe lună, o noapte albă sau cel puţin să ţină porţile deschise până la ora 24.00, în zilele de sâmbătă.

În felul acesta am evita aglomeraţia la evenimentele de tip-ul Noaptea Albă a Muzeelor sau Noaptea Albă a Institutelor Culturale, iar publicul ar putea urmări liniştit spectacolele sau expoziţiile. Noaptea oferă un farmec deosebit oricărui exponat, iar dacă muzeul ar oferi vizitatorilor şi un ghid, experienţa ar fi de neînlocuit. În acest fel, putem să luăm în calcul şi o taxă de intrare, sunt sigură că publicul nu se va lăsa prea mult aşteptat.

Dat fiind că sub razele toride ale soarelui, vara se evaporă cam toate oazele de cultură din Bucureşti, nopţile albe în grădinile muzeelor ar permite bucureştenilor şi celor aflaţi în trecere, o experienţă culturală de excepţie. În pofida celor spuse mai sus am o presimţire că ne vedem la anul, pe vremea asta, tot la coada formată în faţa vreunui muzeu.

Autor: Victoria Donos

REDESCOPERIREA MOLDOVEI, A REPUBLICII MOLDOVA

Odată cu Guvernul proeuropean de la Chişinău, România – în toate aspectele ei politic, economic şi cultural – a redescoperit “fraţii de peste Prut”. Oare cât ne-o ţine faza asta?

De la alegerile fericite de anul trecut – fericite în primul rând pentru moldoveni – România pare că şi-a întors faţa către ţara-soră. Artiştii români susţin din ce în ce mai multe spectacole şi concerte la Chişinău (vezi spectacolele lui Dan Puric, Teatrul Naţional Iaşi, Universitatea de Arte Târgu-Mureş, etc), politicienii fac vizite reciproce (vezi Preşedinţi, Parlamentari, Primari) şi, cel mai important, companii româneşti sau multinaţionale care operează în România îşi deschid birouri şi extind afacerile în Republică.

Această atitudine oportunistă, timido-haotică, a autorităţilor de la Bucureşti a caracterizat întreaga relaţie cu Republica Moldova de la independenţa acesteia din urmă. Din păcate n-a existat o politică clară, metodică şi perseverentă cu privire la direcţia în care dorim să dezvoltăm relaţiile cu românii de peste Prut şi nici oamenii care să implementeze o atare viziune.

Poziţiile oficiale ale României au oscilat de-a lungul anilor între nepăsare şi acţiuni patriotarde, între minima educare şi instruire a tinerilor de peste Prut şi apoi futila încercare de a-i ţine pe aceştia măcar în România, că de întors la Chişinău nu putea fi vorba. Şi nu poţi acuza un om care-şi ia lumea în cap din cauza sărăciei, pentru că asemeni lor au făcut cei peste 2 milioane de români care au plecat la muncă sau studii în străinătate…

Când mă gândesc la sprijinul acordat de Guvernul român moldovenilor îmi revin obsesiv în minte acele mii de PET-uri de ulei alimentar pe care le-au dat victimelor inundaţiilor, de parcă moldovenii ar fi trebuit să se cocoaţe toţi pe o peliculă de grăsimi vegetale cu care să plutească peste dezastrul făcut de ape.

Singurii care au făcut ceva palpabil au fost oamenii de afaceri. Băncile şi companiile româneşti care şi-au deschis puncte de lucru în Moldova, IMM-urile româneşti care au riscat bani pentru a dezvolta relaţii comerciale cu Chişinăul şi alte organizaţii care au dus pricepere şi bogăţie pe meleagurile moldovene. Sau acele companii care au angajat români de peste Prut în birourile din Cluj, Timişoara, Bucureşti, Iaşi. Sau acele instituţii publice, bunăoară spitalele, care văzând exodul medicilor români s-au gândit să angajeze doctori din Republică.

Dacă vrea ca într-adevăr să contureze o politică pentru Republica Moldova, în calitatea sa de cel mai prost administrator din lume, statul român ar trebui să-i lase pe alţii să-i facă treaba: să sprijine companiile româneşti sau care activează în România să-şi dezvolte afacerile în Republică; să creeze fonduri speciale care să poată fi accesate de companii private, cu atât mai mult cu cât există fonduri europene pentru acest scop, fiecare ţară membră UE putând avea un “protejat” al ei; să stimuleze exporturile şi importurile cu Moldova; să susţină firmele care angajează cetăţeni româno-moldoveni, indiferent de locul în care aceştia îşi desfăşoară activitatea. Sau măcar să le mulţumească celor care se încăpăţânează să facă afaceri cu „fraţii de peste Prut”.

Autor: Mihai Mătieş

DE CE M-AM ÎNTORS ÎN ROMÂNIA … ŞI DE CE RĂMÂN?

În condiţiile în care cei mai mulţi dintre tinerii acestei ţări se gândesc să părăsească cu prima ocazie ţara “minunată, dar din păcate populată” numită România, iată că Sandra Pralong scoate pe piaţă o carte intitulată “De ce m-am întors în România?”.

Este mai exact o colecţie de mărturisiri a 39 de români, exilaţi, care la un anumit moment s-au hotărât să se întoarcă în ţara în care se simt “acasă”. Admiraţi de societăţile în care au trăit (Mariana Nicolesco, Gheorghe Zamfir, Nicuşor Dan, Neagu Djuvara).

Generaţia postcomunistă nu înţelege de ce un individ persecutat de societatea a cărui cetăţean este, odată ce a gustat adevărata democraţie pe alte meleaguri, alege să se întoarcă în ţara natală. Motivele sunt multiple, iar printre ele regăsim: dorinţa de a participa activ la bucuria poporului proaspăt eliberat din mâinile comunismului, la transformarea societăţii, la crearea unei societăţi civile, la împărtăşirea experienţelor şi chiar la egoismul de a te simţi “rege” în ţara ta.

Unii se topeau de dorul de “acasă”, alţii simţeau că în România mereu se întâmplă câte ceva şi este loc de business. Oricare ar fi motivaţia individuală, este clar că mulţi dintre ei, deşi dezamăgiţi, sunt legaţi de acest spaţiu carpato-danubiano-pontic.

Alţii, precum Dan Pazara, recunosc că ei se simt împliniţi aici, însă copiii lor merită un sistem educaţional mai bun şi hotărăsc să ia din nou drumul străinătăţii.

Colecţia de texte oferită de Sandra Pralong este una destul de interesantă. Totuşi, întrucât a fost scrisă în anul 2008 şi publicată doi ani mai târziu (din cauza lipsei de inspiraţie în ceea ce priveşte “Prefaţa” autorului), mă întreb cât de actual mai este aceasta? S-au întâmplat multe lucruri în ultimii doi ani şi din păcate nu bune.

Dat fiind contextual economic actual, câte din minţile strălucite ale României aleg astăzi, 6 septembrie 2010, să se întoarcă în ţară şi să contribuie activ la îmbunătăţirea calităţii vieţii? Probabil că foarte puţini.

Acesta este un lucru foarte trist, pentru că odată cu migrarea valului de muncitori, urmează medicii, arhitecţii şi Dumnezeu mai ştie ce altă categorie de profesionişti. Poate că aceştia se gândesc la o perioadă de exil, la fel cum s-au gândit cei din colecţia doamnei Sandra Pralong, însă nu ştiu câţi se vor mai întoarce.

Dacă guvernul israelian a înţeles necesitatea întoarcerii elitelor în ţara natală şi a conceput un program de atragere a “minţilor strălucite”, cred că va mai trece prea multă apă peste Dunăre până se va întâmpla acest lucru şi în România.

Până atunci ne mulţumim cu vizitele unor mari cetăţeni de origine română. Herta Muller, laureată a premiului Nobel pentru literatură în anul 2009, vine la Bucureşti pentru o lectură publică la Ateneu. Va fi un eveniment deosebit, aşteptat de mult timp de iubitorii de literatură.

În final, vă întreb…de ce rămâneţi în România? Vă aştept cu drag opiniile pe blog-ul nostru sau la adresa de email apetrisor@mastermindcom.ro.

Autor: Andreea Petrişor