MĂSURI VECHI, GUVERN NOU

Rețeta guvernamentală nocivă pentru România, aplicată de guvernul Boc nu a fost abandonată de guvernul Ponta.

Circa 215.000 de bugetari și-au pierdut locurile de muncă sub guvernul Boc, iar alți 200.000 de salariați din sectorul privat au devenit șomeri în aceeași perioadă de timp (unul din zece salariați și-a pierdut locul de muncă). În plus, Guvernul Boc a mai venit cu o ”invenție” nocivă pentru economie: măsura ”o singură angajare la 7 plecări de la stat”. În aceeași perioadă de timp scăderea PIB-ului a fost una abruptă, la început, de circa 8%, revenirea către nivelul anterior, din 2008, fiind aproape imperceptibilă. Altfel spus, având în vedere relația dintre PIB și consum, la prima vedere, la o scădere a numărului de salariați cu 1%, PIB-ul a scăzut cu 0,8%.

Guvernul Ponta nu a renunțat nici el la măsura aberantă introdusă de guvernul Boc de a angaja un singur om la șapte plecări și de curând au fost anunțate concedieri ale bugetarilor. ”Până la sfârşitul lunii martie va fi finalizată strategia de reformă a personalului bugetar. Dacă şi sunt convins că vor avea loc reduceri de personal, acestea nu vor fi de aceeaşi amploare”, arăta ministrul pentru buget Liviu Voinea. Rezultatele concedierilor nu au însă cum să difere prea mult de ”rezultatele” guvernului Boc, mai puțini oameni angajați însemnând mai puține venituri pentru consum și implicit un motiv pentru ca PIB-ul să o ia din nou la vale. De fapt, nu de noi concedieri ar avea nevoie sectorul bugetar sau cel privat, ci de eficientizare și de creare de noi locuri de muncă.
”Va trebui să creăm o altă formă a sectorului public. Nu putem să practicăm decimarea. Fiecare ministru să fie foarte atent cu disponibilizările care se vor face”, arăta recent profesorul Daniel Daianu.

Sunt într-adevăr domenii, mai ales în sectorul bugetar, unde personalul este excedentar și ar trebui ca numărul de salariați să fie redus, dar în același timp există și domenii unde lipsa personalului de specialitate se resimte acut precum în sănătate, învățământ, justiție etc. Și pentru ca delicatul echilibru macroeconomic să fie cât mai puțin sau chiar deloc afectat ar trebui ca anunțatele concedieri să fie însoțite de angajări în sectoarele cu deficit de personal. În acest fel, consumul nu va mai suporta un duș rece, și nici firmele private sau de stat care acopereau acest consum nu vor mai fi nevoite să-și ajusteze oferta de bunuri și servicii. E drept că s-ar găsi unii care să spună că sectoare precum învățământul sau justiția nu ar face decât să consume resurse financiare. Să nu uităm însă a le analiza din punct de vedere economic sub toate implicațiile pe care le produc. Spre exemplu, un învățământ axat pe nevoile economiei ar contribui la accelerarea ritmului de creștere economică. Astfel, cu un an adițional de educație și formare profesională creșterea economică este amplificată cu până la 5% pe termen scurt și cu încă 2,5% pe termen lung.

Măsurile potrivite și chiar resursele financiare sunt la îndemâna guvernanților.
Spre exemplu, recent Asociația IMARA CUL.TUR.ROM, în parteneriat cu Federația Metal ”Henri Coandă” și organizația neguvernamentală cehă Centrum výzkumných Kontraktů – CVK au dus la bun sfârșit un program de 30 de luni de formare profesională continuă (FPC) a 139 de lucrători din cadrul industriei constructoare de mașini, ce au obținut certificate de calificare/recalificare în 6 meserii reprezentative la nivel de sector, program ce a beneficiat de o finanțare europeană de peste 1,14 milioane EUR prin POSDRU 2007-2013.
Din păcate, ar fi nevoie de mai multe astfel de programe, România având doar un număr de 1,3% participanți la programe de FPC din totalul populației adulte, față de 12% media europeană sau 38-40% în țările scandinave. Nu-i de mirare dacă avem în vedere ”atingerea” anumitor ținte: numărul participanților la programe de calificare și de recalifificare (DMI 2.3) a fost de 5607 între 2007 și 2010, în condițiile în care ținta era de 156.200.

Autor: Gabriel Niţulescu

Publicitate

ISTORIA SE REPETĂ!

Un mare înaintaş ne spunea că ”Dacă nu ne vom învăţa istoria neamului suntem condamnaţi să-i repetăm greşelile.” Zilele trecute mă aflam în faţa unor numere de ziar din Universul, din perioada anului 1948.

Citind titlurile articolelor principale mi se părea însă a mă afla în contemporaneitate sau mai precis în ultimii doi ani ai guvernării Băsescu-Boc.

Revizuirea pensiilor, retragerea unor drepturi veteranilor de război (cum ar fi de exemplu un număr de călătorii gratuite pe CFR), reforma învăţământului, trecerea de la sistemul parlamentar bicameral la sistemul unicameral, disponibilizarea unor funcţionari publici, a unor angajaţi ai Ministerului de Interne şi ai armatei erau teme ce ţineau prima pagină a ziarelor atunci ca şi acum.

Tonul articolelor din ziar era unul triumfalist, reflectând marile realizări ale partidului aflat la guvernare (Blocul Partidelor Democratice). Trecuse vremea când Universul era ziarul exact informat, intransigent cu greşelile făcute de guvernanţi, tendinţă imprimată în special de cel mai cunoscut director al său Stelian Popescu, care la sfârşitul anului 1944, probabil mult prea bine informat de ceea ce avea să urmeze în România, a fugit în exil în Elveţia mai întâi, şi apoi în Spania.

”Răul” cel mai mare era constituit de acele partide care se desprinseseră din partidele istorice (acestea între timp erau desfinţate) precum gruparea Tătărăscu desprinsă din PNL şi care deşi participau sau abia participaseră la guvernare erau găsite vinovate că se opuneau reformelor şi ”democratizării” statului -stabilizării monetare, naţionalizării întreprinderilor etc – (aviz pentru zilele noastre pentru UDMR şi UNPR).

Nimic sau aproape nimic nu transpare însă din paginile ziarului cu privire la dramele care aveau loc în acele timpuri, când oameni care îşi exprimau liber opinia erau trimişi în spatele gratiilor sau când elita societăţii româneşti lua drumul închisorilor. Doar ceva menţiuni despre procesele vremii în care acuzaţii erau catalogaţi invariabil ca trădători sau persoane care se opun noii orânduiri democratice, precum şi zilnicele menţiuni de la faptul divers despre ”prinderea” unor ”sabotori” ai economiei naţionale prin faptul că nu au predat statului aurul sau valuta pe care o deţineau.

În plus, în acest efort de rememorare nu ar trebui uitate nici etapele care au premers alegerilor desfăşurate cu un an şi circa două luni mai devreme (în 19 noiembrie 1946) şi care au făcut posibilă fraudarea masivă a acestora. Astfel, pe 17 iunie 1946 guvernul prosovietic al lui Groza a amânat alegerile, promulgând un decret pentru stabilirea unei noi proceduri electorale. În aceeaşi zi, primul ministru a semnat un decret de desfiinţare a Senatului, transformând Parlamentul bicameral în Adunarea Deputaţilor, legislativ unicameral.

În zilele noastre, guvernul Boc-Băsescu tocmai a modificat modalitatea de alegere a primarilor şi urmează să voteze legea votului prin corespondenţă, lege care, aşa cum mărturisea ministrul Baconsky va aduce tot un milion de voturi partidului aflat la guvernare.

Din câte se vede actualii guvernanţi sunt demni urmaşi ai celor care acum 65 de ani au instalat comunismul în România.

Autor: Gabriel Niţulescu

REDUCERILE FICTIVE CRESC NESIMŢIREA POLITICIANISTĂ

Guvernul pretinde că a redus personalul din instituţiile şi companiile de stat. FMI se preface că admite. Economia pare că-şi revine. Sigure sunt doar campaniile electorale, care pot strica tot.

Să începem cu datele exacte, capitol la care establishment-ul românesc stă foarte prost: nu avem date confirmate din cel puţin 2 surse referitoare la numărul exact al celor care lucrează în instituţii publice. Ne bazăm pe lacunarele declaraţii ale lui Boc (1,27 milioane de angajaţi la stat în decembrie 2010), pe datele total diferite de la INSSE – 1 milion în mai 2011 fără angajaţii din forţele armate, servicii secrete şi personal asimilat – sau pe alte date?

Care? Nu ştim cifrele pe Ministere, Agenţii, Companii de Stat, Consilii Judeţene, Locale, Primării, adică funcţionărimea. Acolo reforma, şi mai ales concedierile, nu operează. De ce? Pentru că acolo e clientela politică, iar dacă un funcţionar a şpăguit cu vreo 50.000 de euro pentru un post de Preşedinte al CA într-o companie de stat nu poate părăsi postul că aşa vrea FMI!

Ce s-a făcut până acum, în baza celor 2 acorduri cu FMI? Cantitativ, mai nimic, reduceri cu aproximativ 7% a numărului salariaţilor de la stat (din 2009 până azi), conform cifrelor INSSE. Problema nu e însă numai insuficienta reducere cantitativă de personal. Grav e că nu pleacă acele ploşniţe care freacă menta prin Ministere, Agenţii guvernamentale şi companii de stat, ci pleacă oamenii bine pregătiţi, cei care pot face faţă în domeniul privat, unde competenţele trebuie demonstrate zi de zi, acolo unde ”pilele”, influenţele politice, fustele scurte şi lenea care ţin loc de performanţă sunt mult mai rare decât la stat.

În plus, majoritatea concedierilor s-a făcut fără o evaluare temeinică a competenţelor personalului, singurele criterii pentru a decide cine rămâne/pleacă fiind cele ale susţinerii politice amintite mai sus. Oriunde în lumea civilizată angajaţii sunt evaluaţi cel puţin odată pe an, prin diferite metode care implică interviuri cu aceştia, evaluări psihometrice, teste scrise, evaluări tip 360 grade, etc. La noi, când s-a încercat o evaluare a cunoştinţelor, de tipul celei de la Ministerul de Finanţe, a fost tragedie naţională pentru acei funcţionari care nu cunoşteau legile pe care le aplicau…

Care e de fapt miza neaplicării măsurilor convenite cu FMI şi disponibilizarea/recalificarea funcţionarilor de la stat? CONTROLUL LOR POLITIC. E mult mai simplu să ai „armate” fidele de ”tăietori de frunze la câini”, în instituţiile de stat, care să voteze cu partidul fie ca un contra-serviciu, fie că sunt manipulaţi şi ameninţaţi cu demiterea. E mult mai uşor să controlezi oamenii atunci când carierele lor depind de o semnătură, configuraţie politică sau fiţele unei ”secretare afiliate”. E mai simplu să păstoreşti oi decât colibri.

E mai greu să controlezi oameni independenţi, antreprenori, oameni de afaceri, oameni liberi, care-şi câştigă existenţa în domeniul privat, unde dacă nu performezi onest, mori. E mai greu pentru că aceşti oameni sunt împărţiţi în grupuri mult mai mici, sunt stăpâni pe soarta lor şi nu pot fi şantajaţi prea uşor. E şi mult mai costisitor…!

Autor: Mihai Mătieş

PIERDUT FOCOASE. LE DECLAR NULE

Nu cu mult timp în urmă vorbeam despre acţiunile la care se pricepe Jandarmeria Română (de fapt o parte a ei). Iată că acum putem vorbi, cu probe, şi despre acţiunile la care nu se pricepe Jandarmeria Română.

Mai exact, tot într-un editorial apărut pe acest site nu cu mult timp în urmă, arătam ce face Jandarmeria Română cu ”maxim profesionalism”: intimidarea protestatarilor împotriva regimului Băsescu-Boc prin reţinerea acestora, aplicarea de pedepse corporale (a se vedea cazul protestatarului Ion Olteanu de la Drobeta Turnu Severin), aplicarea de amenzi în mod abuziv, în condiţiile în care un om îşi exprima nemulţumirea în legătură cu administrarea acestei ţări.

De curând însă, am văzut la ce nu se pricepe Jandarmeria Română: la paza unor obiective militare. Astfel, dintr-un tren de marfă cu încărcătură militară ce a plecat de la Braşov, cu destinaţia Bulgaria au dispărut patru focoase de rachete. Trenul se afla sub paza a 10 jandarmi. Iar furtul nici măcar nu a fost descoperit de vreunul dintre aceştia, ci de lucrătorii CFR din staţia Giurgiu.

Dar ceea ce pune capac la toată această nereuşită a Jandarmeriei Române este comunicatul ”liniştitor” al Ministerului Administraţiei şi Internelor (MAI), care ne precizează că respectivele focoase ar pezenta un grad mare de pericol doar dacă ar încăpea pe mâna unor specialişti. De parcă cine este interesat să fure focoase de rachete este în general un nespecialist.

Probabil că şefii Jandarmeriei şi ai MAI se gândesc la faptul că respectivele focoase au fost furate pentru a fi valorificate la fier vechi. În acest caz, le dorim celor care cercetează cazul succes în scotocirea centrelor de colectare.

Altfel spus, ”Pierdut focoase. Le declar nule (fier vechi), pentru că sigur nu au intrat pe mâna unor specialişti.”

Totuşi, nu mă pot abţine să nu remarc că roadele reformei în MAI încep să se vadă. Scăderea salariilor, eliminarea unor bonificaţii, etc., îi fac pe din ce în ce mai mulţi oameni angajaţi în aceste structuri să plece sau măcar să se gândească intens la plecarea din rândurile respectivelor instituţii. Cine oare va rămâne? Cei care sunt cel mai bine pregătiţi şi care au şi alte alternative?

Dar în condiţiile în care ministrul de interne Igaş are vădite probleme cu limba română (branconaj în loc de braconaj), după ce ne-a arătat că a avut vădite probleme cu privire la înregistrarea unui parcurs normal al ciclului de învăţământ (cunoaştem doar sintagma ”Primii zece ani sunt grei până ajungi în anul 3”) nu ar trebui să ne mire că instituţiile care îi sunt în subordine încep ”să dea rateuri”.

Reforma în acest caz, se va face probabil în zece ani în loc de trei, iar rezultatul final, după trecerea intervalului de timp menţionat va fi disoluţia acestor structuri şi a statului însuşi.

Autor: Gabriel Niţulescu

MĂCIUCARII LUI BĂSESCU

Credeați că odată cu Revoluția din decembrie 1989, am câștigat dreptul de a protesta? Vă înșelați, pentru că Jandarmeria Română a hotărât că protestul spontan al unui om nemulțumit de ”buna administrare” a acestui Guvern trebuie încadrat la ”tulburarea liniștii publice”.

În conformitate cu legea, respectivul protest ar trebui sancționat cu amendă și în plus, chiar cu câteva lovituri de pumn și picior. Practic, Ion Olteanu a fost pedepsit de reprezentanții Jandarmeriei pentru că a strigat ”Jos regimul Băsescu-Boc”, ”Jefuiți”, ”Mințiți” și ”Nu meritați să existați”. In plus față de ”aplicarea legii”, domnul Olteanu a mai primit și niște lovituri de pumn și picior, bonus de la Jandarmerie.

Orice asemănare cu practicile vechii Securități este întâmplătoare? Probabil că nu, deoarece când trupele de securitate au fost desființate după decembrie 1989, ele nu au dispărut, ci au fost înlocuite de o nouă structură numită Jandarmerie, care a preluat inclusiv vechiile unități militare în care se desfășura antrenamentul acestor trupe. Au schimbat, e drept uniformele și denumirea.
Culmea, referitor la agresarea protestatarului respectiv, e că, ulterior, un reprezentant al Jandarmeriei declarat televiziunilor că el nu crede că s-ar fi putut ca Ion Olteanu să fi fost lovit de colegii săi, în ciuda faptului că, după ”vizita” la sediul Jandarmeriei din Drobeta Turnu Severin, bărbatul șchiopăta vizibil. Eu însă îi cred pe colegii dânsului în stare de astfel de fapte, iar incidentul nu face decât să îmi confirme faptul că Jandarmeria are în fiecare colț al țării astfel de ”măciucari” pentru care legea pumnului și picioarelor este singura pe care o cunosc. E drept că există și jandarmi care au un comportament corect, dar în cazul acestei instituții, dacă ar trebui să vorbim de uscăturile din propria curte, cred că acestea depășesc ca număr pe cel al jandarmilor care au un comportament civilizat (cel puțin în cazul acelor unități care ar trebui să asigure ordinea la evenimente sportive și culturale).
Și această afirmație o voi susține cu exemple personale. Cu 3 ani în urmă am mers cu soția și alți doi prieteni, soț-soție și ei, la stadionul Cotroceni din București, pentru un concert. Loc de parcare ioc, așa că soția (care avea cele patru bilete) împreună cu prietenii mei au coborât pentru a se așeza la coadă. După ce am parcat cu greu mașina m-am dus la ei și în nici 10 secunde m-am trezit cu un jandarm care îmi spune că trebuie să ies din coadă și să mă așez la rând. I-am explicat că m-am așezat lângă soție și cei doi prieteni, că am fost să parchez mașina, dar se pare că era prea mult pentru el primirea unei explicații normale. Când mă pregăteam să scot buletinul pentru a-i dovedi că întradevăr suntem soț și soție mă trezesc tras de mână de un individ mătăhălos îmbrăcat în uniforma Jandarmeriei, care îi spune altuia să mă apuce de mâna rămasă liberă și să mă ducă la dubă. M-au târât spre dubă, m-au bruscat, m-au lovit chiar cu piciorul… ca până la urmă să se convingă că aveam dreptate și .. să mă ”elibereze”. Și asta era în anul de grație 2008…

Unul dintre ei mi-a spus că ”Dacă n-ar fi în uniformă mi-ar rupe capul”. Din fericire situația nu a mai excaladat pentru că a apărut un superior al matahalei care mi-a cerut și apoi mi-a verificat actele. Apoi când au văzut că sunt ziarist și nu am niciun fel de antecedente mi-au dat drumul cu scuze, spunându-mi însă că nu ar fi trebuit să îi înjur, iar eu le-am spus că o voi face de fiecare dată când vor da în mine fără niciun motiv și că nu ar fi fost înjurați dacă nu s-ar fi purtat așa. Mi-a luat apoi jumătate de oră să-mi regăsesc soția (care după cele întâmplate plecase spre casă, văzând că fusesem reținut de Jandarmerie). Noroc cu telefoanele mobile.

Prin comparație aș vrea să vă povestesc și o situație pe care am trăit-o în 1988, ca elev de liceu, ”actorii” fiind de data aceasta, spectatori ai unui meci de fotbal, eu și trupele de miliție și securitate. Am mers la un meci Dinamo-Steaua, iar la finalul partidei, în drum spre ieșire eu, împreună cu alți spectatori am mai zăbovit în dreptul vestiarelor celor de la Steaua, pentru a privi mașinile străine pe care le aveau jucătorii steliști. Nimeni, nu se manifesta violent, nici verbal, nici fizic, ci doar priveam mașinile de după un gard de sârmă. Pentru a grăbi însă evacuarea stadionului, probabil aceeași oameni cu la fel de mulți neuroni, ca cel de care povesteam mai devreme, au început să ne alerge cu câinii lupi. Am fugit fiecare pe unde am nimerit și după ce ne-am îndepărtat de milițienii și securiștii cu câini lup în lesă, ne-am oprit și am început să îi huiduim pe ei și instituția. Între timp, de undeva din spatele nostru au apărut mai mulți milițieni care i-au prins pe unii din noi, printre care și pe mine. Am fost luat pe sus, în brațe și dus la o dubă Aro de miliție și în timp ce respectivul încerca să mă împingă în Aro, un tip în civil s-a răstit la el și l-a întrebat ce am făcut. După ce milițianul i-a răspuns că huiduiam miliția, iar eu am ripostat că ei au pus câinii pe noi fără motiv, civilul respectiv (care probabil era superiorul milițianului), i-a spus să mă lase în pace, fapt care a făcut ca în aceea seară să ajung acasă teafăr și nu în beciul Miliției.
Din păcate, similitudinile celor două situații nu pot fi ignorate.
Doar că în prezent, teoretic, nu mai trăim într-o dictatură, iar o instituție precum Jandarmeria, tot teoretic, nu mai face abuzuri contra cetățenilor, precum Miliția sau Securitatea. Iar dacă totuși le face, plătește (prin demisia sau concedierea celor vinovați precum și prin adresarea de scuze față de cei abuzați și sau plata unor daune morale).
Dar, precum se vede măciucarii de ieri, au fost reciclați în măciucarii de azi, tocmai buni pentru a încerca timorarea protestelor contra conducătorilor.
Trăiască democrația. Bine-nțeles DEMOCRAȚIA POPULARĂ. Pentru că și Băsescu, dar și Boc încă sunt comuniști. Cel puțin președintele a recunoscut-o singur.

Autor: Gabriel Niţulescu

BOC – JUSTIŢIAR PE INVERS SAU AGENTUL 202

Nu cu mult timp în urmă, îl auzeam pe Boc lăudându-se cu realizările guvernului condus de el. Şi în enumerarea acestor realizări se număra şi legea 202/2010, pompos intitulată ”Mica reformă în justiţie”.

Prin prevederile sale, legea 202/2010 nu face altceva decât să restrângă posibilitatea celui care apelează la justiţie de a beneficia de un proces echitabil. Spre exemplu, una din modificări este aceea prin care, la soluţia instanţei prin care este menţinută o rezoluţie a procurorului de neîncepere a urmăririi penale (NUP) nu se mai poate face recurs.

Ce înseamnă aceasta? Foarte simplu: scăderea drastică a şanselor unei persoane de a obţine o soluţie echitabilă în justiţie, odată cu intrarea în vigoare a acestei legi.

Demonstraţia este destul de simplu de făcut şi în mod paradoxal ţine mai mult de matematică. Astfel, raportându-ne la practica CEDO, nu putem spune că procurorii sunt independenţi şi/sau imparţiali, principalul motiv fiind faptul că ei îşi exercită activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, adică a unei persoane numite politic.

Ca urmare, soluţia dată de un procuror de neîncepere a urmăririi penale poate să nu fie una în spiritul adevărului. Justiţiabilul poate contesta soluţia la procurorul ierarhic superior şi dacă nu este mulţumit de soluţia acestuia se poate adresa unei instanţe judecătoreşti.

Până la intrarea în vigoare a legii 202/2010 şi soluţia instanţei judecătoreşti putea fi controlată pe calea recursului de către o instanţă superioară. Acum această posibilitate nu mai există, soluţia instanţei judecătoreşti fiind definitivă.

Care sunt riscurile pentru justiţiabil, din punctul de vedere al unui proces echitabil?
În primul rând, completul de judecată în primă instanţă este format dintr-un singur judecător. În recurs completul de judecată este format din trei judecători. Ca urmare, dacă până acum în privinţa cauzei unui justiţiabil se pronunţau patru judecători, acum se va pronunţa doar unul.

Cum însă, justiţia română nu a înregistrat cazuri de judecători corupţi, nu putem spune că acum este de patru ori mai uşor să dai mită pentru a obţine o soluţie favorabilă din partea justiţiei. Dar este mult mai uşor să apară erori cu privire la soluţia finală a instanţei. De exemplu, ce vei face dacă instanţa nici nu apucă să judece cazul pe fond, pentru că, pronunţarea se face pe un aspect de procedură, care a fost apreciat în mod greşit de instanţa de judecată. Ghinion, putem spune… Pentru că, la acest moment nu mai există nicio cale de atac împotriva soluţiei date de un singur judecător al instanţei de fond.

Această limitare a accesului la justiţie şi la un proces echitabil nu apare numai în cazul unui proces penal, ci şi în materie civilă, deoarece cauzele a căror valoare este mai mică de 2.000 RON se judecă la judecătorie în primă şi ultimă instanţă (până acum justiţiabilul avea posibilitatea de a face apel şi recurs sau doar recurs penttru anumite cazuri prevăzute de lege).

Concluzia? Încet, încet drepturile noastre sunt din ce în ce mai încorsetate.

Ce va urma? Care dintre drepturile de care ne bucurăm acum vor fi limitate în viitor?

Autor: Gabriel Niţulescu

BOC DIN NOU REPETENT LA DREPT

Primul Ministru Boc este absolvent al unei facultăți de drept. Este chiar doctor, dar nu în drept ci în ştiinţe politice şi filosofie politică (Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 2000). Este și doctorand în drept constituţional şi instituţii politice (nu a precizat însă la ce Universitate).

Totuși, domnul Boc a sărit peste anul I, atunci când a făcut facultatea de drept. Pentru că, în cazul în care ar fi absolvit acest an de studii, măcar cu o notă de trecere, la una din materiile de bază din acest prim an, Dreptul Roman, ar fi știut că ”Infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur”. Adică, în traducere, ”Copilul conceput se consideră ca născut ori de câte ori acesta este în interesul său.” Este un principiu de drept fundamental, vechi de pe vremea romanilor, aplicat în toate sistemele de drept care își au originea în dreptul roman (francez, german etc.). În legislația noastră aceasta regulă se regăsește în dispozițiile art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 care prevede că „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu”, dar și în dispozițiile art. 654 alin. 2 C. civ., (copilul conceput este considerat că există, având așadar capacitate succesorală chiar înainte de nașterea sa) sau în cele cuprinse în art. 808 alin. 2 C. civ. (”este capabil de a primi prin testament oricine este conceput la epoca morții testatorului”).

Ca urmare, de indemnizația pentru creșterea copilului așa cum era ea reglementată înainte de apariția OUG 111/2010, vor putea beneficia nu numai mamele al căror copil a fost născut înainte de 1 ianuarie 2011, ci și acele mămici care au conceput un copil înainte de 1 ianuarie 2011 și care l-au născut viu după 1 ianuarie 2011. Totuși, la o astfel de soluție s-ar putea junge doar prin intermediul unei acțiuni individuale în justiție. Există și o capcană introdusă de autorități în cuprinsul acestui act normativ, tocmai pentru a încerca să împiedice promovarea unei astfel de acțiuni în justiție: conform articolului 1 din OUG 111/2010 ”… prevederile art. 2 – 29 reglementează drepturile care se acordă persoanelor ai căror copii se nasc începând cu data de 1 ianuarie 2011,…”. Cum însă, chiar în cuprinsul ordonanței se specifică faptul că e vorba de ”indemnizația pentru creșterea copilului”, un astfel de ”artificiu” ar trebui să nu poată să reziste în fața unei atente analize a instanței.

Prin urmare, mămici care ați conceput un copil înainte de 1 ianuarie 2011, nu ezitați să mergeți în instanță pentru a apăra dreptul copilului dumneavoastră.

Autor: Gabriel Nițulescu