„PARADOXUL ROMÂNESC” – ŞI TOTUŞI MOODY’S AR PUTEA SĂ AIBĂ DREPTATE!

În prima parte a lunii octombrie, agenţia de rating Moody’s făcea public un raport în care avertiza că sistemul bancar românesc este expus turbulenţelor din zona euro, putând fi afectat printr-o scădere a cererii pentru exporturi şi o micşorare a investiţiilor străine.

Plecarea Nokia de la Cluj (al doilea mare exportator al României, după Dacia-Renault), dar şi scăderea investiţiilor străine directe în România cu 43,8% pe primele 10 luni ale lui 2011, comparativ cu primele 10 luni din 2010 sunt evenimente care par să confirme materializarea riscurilor menţionate de agenţia de rating.

Şi totuşi, oficialii românii din BNR contrazic concluziile Moody’s, argumentând că agenţia de rating nu înţelege paradoxul românesc „criză economică fără criză financiară”. Consilierul guvernatorului BNR, domnul Adrian Vasilescu explica de exemplu că „Agenţiile de rating s-au fript cu ciorba şi acum suflă şi în iaurt. Urmăresc să nu mai fie surprinse. Moody’s nu înţelege paradoxul românesc – criză economică fără criză financiară. Sau se face că nu înţelege. România este analizată permanent şi de FMI, de Banca Mondială, de Comisia Europeană”. Și nu ar fi prima oară când agenţiile de rating au greşit în privinţa României, cel mai celebru exemplu în acest sens fiind anul 1999, când acestea avertizau că ţara noastră va intra în incapacitate de plăţi. În plus, oficialii români aduc ca argumente în sprijinul lor că deficitele (bugetar şi de cont curent) sunt sub control, aflându-se într-o continuă diminuare.

Dar totuşi, Moody’s ar putea să aibă dreptate.
Economia reală, în ciuda măsurilor ostile luate de guvern la adresa acesteia a reuşit să reziste pe seama creşterii exporturilor (o explicaţie este şi aceea că perioada de criză din restul lumii ne-a favorizat, produsele româneşti, mai ieftine fiind mai căutate). O continuare a agresiunii factorilor guvernamentali asupra economiei reale, prin luarea în continuare a unor măsuri de reducere a consumului (reduceri de personal, tăieri de pensii şi salarii) care să se combine cu o reducere a nivelului exporturilor ar putea să rupă însă fragilul echilibru macroeconomic existent la acest moment.

Paradoxul „criză economică fără criză financiară” menţionat de oficialii BNR ascunde şi el un factor de risc, în sensul că există o ”decuplare” a sectorului financiar de economia reală. Statul are în continuare nevoie de bani, aşa că băncile vor avea cui să împrumute bani, cu dobânzi atractive şi fără riscuri prea mari. Totodată însă, firmele din România nu se bucură de aceeaşi ”generozitate” a băncilor, fapt care a constituit de altfel unul din motivele care au adâncit criza ce a dus la scăderea PIB în 2009, cu aproape 8%, comparativ cu 2008.

Adâncirea crizei economiei reale ar putea să ducă însă şi la o criză a sistemului financiar. Noi disponibilizări înseamnă, pentru bănci, creşterea numărului de rău-platnici şi scăderea preţurilor pe piaţa imobiliară (deci a valorii garanţiilor ipotecare), iar pentru stat, în mod direct, dar şi prin fenomenul reacţiei în lanţ, impozite mai mici încasate (din salarii, din TVA, din profiturile firmelor etc.).

Autor: Gabriel Niţulescu

Publicitate

BĂSESCU, AURUL ŞI ”BĂIEŢII DEŞTEPŢI” DIN MINERIT (III)

Susţinătorii proiectului propus de Roşia Montană mi-ar atrage probabil atenţia că statul va câştiga din taxe şi impozite circa 1,8 miliarde de dolari. Totuşi, acest câştig ar putea fi obţinut şi în condiţiile în care statul român ar exploata singur respectivul zăcământ.

Totuși Președintele Băsescu are dreptate într-o singură privință: că România a pierdut bani prin faptul că nu a mai exploatat aur în ultimii ani. El nu are însă dreptate când spune că s-au pierdut bani prin faptul că RMGC (fostul Eurogold) nu a început să exploateze aurul. Statul a pierdut bani pentru că nu a conceput strategii de dezvoltare pe termen lung, inclusiv în domeniul mineritului! Decizia de a sista exploatarea de la Roșia Montană s-a luat atunci când prețul aurului era la un nivel foarte scăzut – $250-300/uncie. O simplă conjunctură, dar guvernanții au desființat un întreg sector industrial. Cu echipamente din anii 1960-1970, în anii 1997-2000 extragerea de aur de la Roșia devenise nerentabilă: la 1000 de lei producție marfă se cheltuiau 8000 de lei. La momentul actual însă, când prețul aurului a crescut de 6-7 ori și al argintului de circa 10 ori față de 2002, iar studiile geologice sistematice și exacte au dovedit că zăcământul de la Roșia este de fapt de circa 12 ori mai mare decât se credea (314t aur față de 20-25t aur), chiar și cu tehnologiile învechite ar fi fost rentabil a se exploata aur. Dacă specialiștii din Ministerul Industriei erau îndeajuns de competenți încât să observe creșterea prețului la aur și argint începând cu anul 2002 și să își pună problema că această evoluție ar putea continua pe viitor, atunci probabil că, prin investiții de câteva sute de milioane de USD, sectorul minier ar fi fost în prezent pregătit să ofere României beneficii substanțiale! Cum însă investițiile au mers către tot felul de obiective inutile, toate supraevaluate, sectorul minier a sucombat de prea multa grijă a statului român.

În concluzie, graba Președintelui de a demara exploatarea de aur la Roșia, în paralel cu recomandarea către BNR de a crește rezerva de aur, nu este decât o mare țeapă pentru statul român, mai ales la acest moment și cu BNR în calitate de cumpărător. Cum instituții prestigioase precum Academia Română, ASE București și chiar o comisie prezidențială constituită în mod expres în scopul de a analiza oportunitatea unei investiții miniere alături de RMGC la Roșia s-au pronunțat în sensul de a nu se întreprinde nimic în acest sens, partizanatul Președintelui pare extrem de dubios, în condițiile în care statul român are de pierdut și din punct de vedere economic, dar și cultural și ecologic. Oare graba de a aviza proiectul nu este legată de obținerea de fonduri pentru apropiata campanie electorală? Și atunci acțiunea Președintelui, dar și a membrilor Guvernului care ar aviza proiectul, nu are și o încărcătură penală în sensul de abuz împotriva intereselor statului? O atitudine mult mai potrivită a fi adoptată de Președinte ar fi fost să ceară Guvernului să conceapă strategii sectoriale de dezvoltare pe termen mediu și lung.

În plus, trebuie amintit că alte două șantiere foarte asemănătoare sunt gata a demara la Certeze și Băișoara cu aceeași investitori (a se citi ”băieți deștepți”) aflați în spatele respectivelor proiecte.

Autor: Gabriel Niţulescu

BĂSESCU, AURUL ŞI ”BĂIEŢII DEŞTEPŢI” DIN MINERIT (II)

Reluăm demonstraţia noastră începută în această săptămână, referitor la faptul că România va pierde mai mult decât va câştiga din contractul cu Gabriel Resources pentru Roşia Montană…

Prețul aurului este azi la $1800/uncie, iar cel al argintului la circa $40/uncie. Valoarea de piață a producției – pe care Roșia Montană Gold Corporation estimează că o va vinde – este azi de $15,5 miliarde. Diferența de $7 miliarde merge în creșterea profitului, în condițiile în care doar anumite cheltuieli care sunt direct legate la nivelul valorii metalului extras cresc în același ritm (de ex. taxele precum TVA, redevențe), pe când alte cheltuieli precum salarile sau echipamentele folosite în exploatare nu înregistrează creșteri.

Astfel, cum RMGC nu ne oferă destule date pentru a putea separa acele cheltuieli fixe de cele care cresc odată cu creșterea prețului metalelor putem estima că la o dublare a valorii producției în urma creșterii prețului de piață, profitul net crește cu doar 1,5 ori ca procent din valoare totală a producției.

Așadar, la un profit net al RMGC de $5,89 miliarde, dividendele nete încasate de Gabriel Resources ar fi de $3,98 miliarde (în loc de $1,3 miliarde cât aveam anterior), iar cele încasate de statul român ar fi de $0,954 miliarde. Cum BNR este cumpărătorul a 100t aur, pentru care ar achita $5,89 miliarde, aceasta va achita în fapt, $1,45 miliarde din dividentele nete pe care le primește Gabriel Resources și $355 milioane din dividendele nete pe care le primește statul român ca acționar în RMGC.

În concluzie statul român prin BNR achită $1,45 miliarde și primește prin Ministerul de Finanțe $599 milioane, adică în mod efectiv plătește către RMGC circa $851 milioane (față de $311 milioane, cât plătea anterior).

Ca urmare, creșterea prețului aurului și argintului nu avantajează statul român, deoarece el este nu numai în postura de acționar, ci și în aceea de cumpărător. Dacă statul ar fi exploatat aurul de la Roșia Montană fără a fi apelat la RMGC, făcând aceleași investiții și având aceleași cheltuieli și randamente de producție, el ar fi putut obține același profit net de $1,17 miliarde (1,9 miliarde profit net din care scădem profitul net care ar fi rezultat din vânzarea aurului către BNR, adică $0,732 miliarde corespunzând la 38,5% din cifra de afaceri, calcule făcute având în vedere prețul de $900 pe uncia de aur și $12,5 pe uncia de argint) și un plus în rezerva de aur de 100t.

Deci, România își vinde resursele de aur și argint din Roșia cu o pierdere netă de $311 milioane, când ar fi putut obține $1,17 miliarde profit! La prețurile actuale ale aurului și argintului, pierderea este însă de $851 milioane, în loc de un profit net de $5,89 miliarde!

În plus, dacă avem în vedere că prețul actual al aurului ar putea fi la un maxim istoric (în urmă cu 10 ani o uncie de aur era 250-310 dolari) și că acest preț ar putea ajunge în câțiva ani la $900 per uncie, atunci statul român ar mai înregistra și o pierdere din diferența de curs a prețului aurului, circa $3 miliarde. Demararea acestui proiect cu RMGC azi ar aduce o pierdere pentru România de circa $10 miliarde ($5,89 miliarde + $0,851 miliarde + $3 miliarde).

Autor: Gabriel Niţulescu

BĂSESCU, AURUL ŞI ”BĂIEŢII DEŞTEPŢI” DIN MINERIT (I)

Preşedintele pregăteşte o ”ţeapă” financiară în domeniul mineritului? (Un editorial în 3 episoade)

Afacerea exploatării aurului de la Roșia Montană este una profitabilă, cu riscuri minime. Dar nu pentru statul român, ci doar pentru acționarii majoritari ai Roșia Montană Gold Corporation (firma Gabriel Resources). După cum ne-a informat chiar Președintele Băsescu, el este un susținător al proiectului. Totodată el recomandă BNR creșterea rezervei de aur a României cu 100t, la peste 200t aur. Prin urmare, din cele 314t aur estimate a se găsi în zăcământul de la Roșia Montană, 100t aur vor fi cumpărate de statul român.
Conform datelor existente chiar pe website-ul Roșia Montană Gold Corporation la un preț de 900 USD/per uncia de aur și de 12,5 USD/per uncia de argint veniturile care se obțin din vânzarea aurului și argintului sunt de 7,5 miliarde USD. Cum însă prospecțiunile geologice, conform aceluiași website al RMGC indică existența a 10,1 milioane de uncii (314t) de aur și 47,6 milioane uncii (1480t) argint, ceea ce ar conduce la o valoare de 9,685 miliarde USD la prețurile menționate înseamnă că RMGC mizează pe un randament de exploatare al celor două metale prețioase de circa 77,44% (restul de 22,56% reprezintă metal prețios care va rămâne în steril). Adică, din cele 314t aur și 1480t argint existente în zăcământ, Roșia Montană Gold Corporation va obține și va putea să vândă pe piață doar 243,16t de aur și 1146,1t argint. Cele 243,16t de aur și cele 1146,1t argint valorează la prețurile la care RMGC a făcut planul de afaceri (900 USD/per uncia de aur și de 12,5 USD/per uncia de argint) 7,04 miliarde USD (pentru aur) respectiv 460 milioane USD (pentru argint), adică exact cele 7,5 miliarde USD pe care RMCG le estima a le obține din vânzarea aurului și argintului.
Dar așa cum aminteam mai sus, din cele 243,16t aur, 100t aur vor fi cumpărate de statul român prin intermediul BNR, la recomandarea lui Băsescu. Adică din cele 7,5 miliarde USD, 2,9 miliarde USD vor fi achitate de stat (38,6% din cifra de afaceri a RMGC). Cele 2,9 miliarde nu pot fi socotite ca o pierdere, deoarece în locul lor primim 100t aur.
În schimb, la cele 1,3 miliarde USD ce vor fi încasate ca dividende nete de acționarul majoritar Gabriel Resources (nu de RMGC) statul român are o contribuție de 501,78 milioane USD (38,6% din total), sumă ce ar putea fi contabilizată ca pierdere. Totodată, statul român ca acționar în RMGC cu o pondere de 19,3% va încasa dividende de 311,8 milioane USD. Cum însă la aceste dividende statul român contribuie prin cumpărarea a 100t aur cu circa 121 milioane USD, rezultă că, în fapt, câștigul efectiv al statului român din vânzarea aurului extras de RMGC sub formă de dividende este de doar 190,8 milioane USD. Trăgând însă linie vedem că statul român primește dividende nete de 190,8 milioane USD și plătește dividende nete către Gabriel Resources de 501,78 milioane USD. Rezultă astfel un minus de 311 milioane USD dividende pe care statul român le plătește efectiv Gabriel Resources, fără a primi în schimb niciun dolar și niciun gram de aur.

Autor: Gabriel Niţulescu

SUGRUMAREA CLIENȚILOR AFECTEAZĂ STABILITATEA FINANCIARĂ

”IMM-urile au fost cele mai afectate de criza financiară și apoi de criza economică”. Afirmația a fost făcută de Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, în cadrul seminarului ”Cafeneaua de afaceri – România încotro? SOS-IMM-urile!”.

Seminarul a fost organizat de Mastermind Communications și Oxygen Servicii și a reprezentat a doua ediție din ciclul ”România Încotro?”.

Iar dacă, domnul Iărescu, ne arată că IMM-urile au fost afectate în primul rând de criza financiară, de acest lucru, băncile comerciale care activează în România, nu sunt străine. Pentru că, băncile au uitat – uneori sau în anumite momente – că IMM-urile reprezintă un partener, care ar trebui, ajutat în situațiile de criză și nu ”sugrumat”, atunci când condițiile macoeconomice generale încep să se deterioreze. Este chiar ceea ce ne spunea guvernatorul BNR în cadrul evenimentului amintit: ”Dacă o bancă se luptă să-și recupereze banii de la un client și îl sugrumă, aceasta nu e stabilitate financiară, ci poate fi cel mult stabilitatea băncii”. ”Omorându-și” însă o parte din clienții care au început să aibă sau să pară a avea probleme într-un mediu macroeconomic turbulent, băncile care au optat pentru un astfel de comportament în relația cu clienții lor nu au făcut decât să accetueze criza care se prefigura. Și astfel, micul ”bulgăre de zăpadă” a devenit în curând un ”bulgăre” amenințător pentru întreaga economie, pentru că cei care, părăsiți de bancă, au început să aibă probleme cu plățile, au atras în horă și alte firme cu care se aflau în relații de afaceri, firme care inițial nu ar fi trebuit să aibă niciun fel de probleme. O arată chiar datele Băncii Naționale, din ultimul Raport asupra stabilității financiare, editat de BNR, care ne spune următoarele: ”Capacitatea firmelor de a-și menține fluxurile de numerar s-a redus simțitor… Cauzele principale ale acestei evoluții nefavorabile sunt scăderea accesului la liniile de finanțare oferite de bănci și diminuarea profitabilității… IMM-urile și-au redus fluxurile de numerar direcționate către investiții (acestea aproape s-au înjumătățit…) în principal pe fondul diminuării accesului la finanțare pe termen lung și al scăderii profiturilor… ”.

Soluția pentru a contracara acest blocaj pornit din neîncrederea băncilor în proprii clienți (în urma necunoașterii activității acestora) este oferită chiar de către Guvernator: ”Băncile comerciale trebuie să-și actualizeze strategiile și planurile de afaceri și să acorde mai multă importanță IMM-urilor”.

Conchizând ne raliem și noi părerii emise de Guvernatorul Isărescu pentru că efectele politicilor bancare asupra IMM-urilor sunt de fapt efectele asupra celor care produc în jur de 70% din PIB-ul României, iar aceste unități de mărime nu pot fi trecute cu vederea.

CLIENTUL TOXIC – STATUL

“Statul nu are bani” ne tot repetă preşedintele Băsescu sau premierul Boc. Ceea ce nu auzim însă de la reprezentanţii Puterii este că, deşi statul nu are bani el totuşi consumă … consumă din buzunarul sectorului privat şi “uită” să mai plătească.
O spun reprezentanţii FMI…
O spun ambasadorii altor state europene care fac lobby pe lângă guvernul român pentru ca acesta să-şi plătească la timp obligaţiile financiare (în special către firmele multinaţionale)…
A spus-o şi Angela Merkel în vizita recent făcută în România, încercând să vină în sprijinul firmelor germane din România (şi cărora statul a “uitat” să le mai plătească bunurile sau serviciile achiziţionate)…
Recent a spus-o şi guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, la Cluj, invitat fiind la împlinirea a 90 de ani de învăţământ economic în cadrul Universităţii Babeş-Bolyai: „Trebuie rezolvată problema arieratelor. Iarăşi am intrat în arierate, deşi credeam că am scăpat de ele. Nu ne plătim datoriile. Iar acest lucru nu este specific pentru o economie de piaţă. Într-o economie de piaţă ai consumat, ai plătit. Neplata este un obicei care te scoate din club, te elimină de pe piaţă. Din păcate, neplata a ajuns un sport naţional, iar acum nu plăteşte nici statul. Adică tocmai statul care ar trebui să dea exemplu cu plata la timp a obligaţiilor sale, şi nu să se comporte ca acum, dând exemplu negativ, pentru că atunci s-a stricat toată atmosfera economiei de piaţă”.
În plus, neplata de către stat a datoriilor către sectorul privat nu-i “văduveşte” de banii ce li se cuvin, doar pe cei care au furnizat produse sau servicii statului, ci pe noi toţi, pentru că mărirea arieratelor alimentează şi inflaţia. „Arieratele sunt una dintre explicaţiile pentru care avem şi recesiune şi inflaţie încă ridicată. Oricum este o problemă majoră a României pentru că este ca o boală contagioasă care se răspândeşte şi denaturează fondul economiei de piaţă, care constă în disciplina monetară, fiscală şi în efectuarea plăţilor la timp. Arieratele determină un lanţ de întârzieri de plată care au efecte mai rele decât deficitele”, a declarat Isărescu, la a 10-a ediţie a seminarului EU-Cofile organizat de BNR, Alpha Bank şi ARB, la Sinaia. Guvernatorul BNR arăta că “…lanţul de întârzieri de plată este chiar mai periculos decât deficitele mari”, deoarece “… mai grav decât că alimentează recesiunea, este faptul că arieratele o distorsionează prin distribuţie”.
Dar, în ciuda tuturor acestor semnale, Guvernul nu se grăbeşte prea tare să intre în normalitate şi să-şi plătească la timp obligaţiile. România tocmai se pregăteşte să solicite FMI a şasea derogare de la începutul acordului stand-by cu privire la atingerea ţintei de arierate. FMI a cerut Guvernului, la misiunea de evaluare a acordului, să plătească o parte semnificativă din arierate ca precondiţie pentru următoarea tranşă, după ce a constatat că la datoriile statului s-au adăugat din luna septembrie obligaţii de 1 miliard de lei numai la sănătate, deşi s-au achitat 2 miliarde lei către acest sector.
Arieratele statului (restanţe de plată de peste 90 de zile) au ajuns la finele lunii iunie la două miliarde de lei, aproape dublu faţă de ţinta stabilită în acordul cu FMI pentru jumătatea anului, de 1,09 miliarde lei, creşterea faţă de luna martie fiind de 240 milioane lei.

Gabriel Niţulescu