BĂSESCU, AURUL ŞI ”BĂIEŢII DEŞTEPŢI” DIN MINERIT (III)

Susţinătorii proiectului propus de Roşia Montană mi-ar atrage probabil atenţia că statul va câştiga din taxe şi impozite circa 1,8 miliarde de dolari. Totuşi, acest câştig ar putea fi obţinut şi în condiţiile în care statul român ar exploata singur respectivul zăcământ.

Totuși Președintele Băsescu are dreptate într-o singură privință: că România a pierdut bani prin faptul că nu a mai exploatat aur în ultimii ani. El nu are însă dreptate când spune că s-au pierdut bani prin faptul că RMGC (fostul Eurogold) nu a început să exploateze aurul. Statul a pierdut bani pentru că nu a conceput strategii de dezvoltare pe termen lung, inclusiv în domeniul mineritului! Decizia de a sista exploatarea de la Roșia Montană s-a luat atunci când prețul aurului era la un nivel foarte scăzut – $250-300/uncie. O simplă conjunctură, dar guvernanții au desființat un întreg sector industrial. Cu echipamente din anii 1960-1970, în anii 1997-2000 extragerea de aur de la Roșia devenise nerentabilă: la 1000 de lei producție marfă se cheltuiau 8000 de lei. La momentul actual însă, când prețul aurului a crescut de 6-7 ori și al argintului de circa 10 ori față de 2002, iar studiile geologice sistematice și exacte au dovedit că zăcământul de la Roșia este de fapt de circa 12 ori mai mare decât se credea (314t aur față de 20-25t aur), chiar și cu tehnologiile învechite ar fi fost rentabil a se exploata aur. Dacă specialiștii din Ministerul Industriei erau îndeajuns de competenți încât să observe creșterea prețului la aur și argint începând cu anul 2002 și să își pună problema că această evoluție ar putea continua pe viitor, atunci probabil că, prin investiții de câteva sute de milioane de USD, sectorul minier ar fi fost în prezent pregătit să ofere României beneficii substanțiale! Cum însă investițiile au mers către tot felul de obiective inutile, toate supraevaluate, sectorul minier a sucombat de prea multa grijă a statului român.

În concluzie, graba Președintelui de a demara exploatarea de aur la Roșia, în paralel cu recomandarea către BNR de a crește rezerva de aur, nu este decât o mare țeapă pentru statul român, mai ales la acest moment și cu BNR în calitate de cumpărător. Cum instituții prestigioase precum Academia Română, ASE București și chiar o comisie prezidențială constituită în mod expres în scopul de a analiza oportunitatea unei investiții miniere alături de RMGC la Roșia s-au pronunțat în sensul de a nu se întreprinde nimic în acest sens, partizanatul Președintelui pare extrem de dubios, în condițiile în care statul român are de pierdut și din punct de vedere economic, dar și cultural și ecologic. Oare graba de a aviza proiectul nu este legată de obținerea de fonduri pentru apropiata campanie electorală? Și atunci acțiunea Președintelui, dar și a membrilor Guvernului care ar aviza proiectul, nu are și o încărcătură penală în sensul de abuz împotriva intereselor statului? O atitudine mult mai potrivită a fi adoptată de Președinte ar fi fost să ceară Guvernului să conceapă strategii sectoriale de dezvoltare pe termen mediu și lung.

În plus, trebuie amintit că alte două șantiere foarte asemănătoare sunt gata a demara la Certeze și Băișoara cu aceeași investitori (a se citi ”băieți deștepți”) aflați în spatele respectivelor proiecte.

Autor: Gabriel Niţulescu

BĂSESCU, AURUL ŞI ”BĂIEŢII DEŞTEPŢI” DIN MINERIT (II)

Reluăm demonstraţia noastră începută în această săptămână, referitor la faptul că România va pierde mai mult decât va câştiga din contractul cu Gabriel Resources pentru Roşia Montană…

Prețul aurului este azi la $1800/uncie, iar cel al argintului la circa $40/uncie. Valoarea de piață a producției – pe care Roșia Montană Gold Corporation estimează că o va vinde – este azi de $15,5 miliarde. Diferența de $7 miliarde merge în creșterea profitului, în condițiile în care doar anumite cheltuieli care sunt direct legate la nivelul valorii metalului extras cresc în același ritm (de ex. taxele precum TVA, redevențe), pe când alte cheltuieli precum salarile sau echipamentele folosite în exploatare nu înregistrează creșteri.

Astfel, cum RMGC nu ne oferă destule date pentru a putea separa acele cheltuieli fixe de cele care cresc odată cu creșterea prețului metalelor putem estima că la o dublare a valorii producției în urma creșterii prețului de piață, profitul net crește cu doar 1,5 ori ca procent din valoare totală a producției.

Așadar, la un profit net al RMGC de $5,89 miliarde, dividendele nete încasate de Gabriel Resources ar fi de $3,98 miliarde (în loc de $1,3 miliarde cât aveam anterior), iar cele încasate de statul român ar fi de $0,954 miliarde. Cum BNR este cumpărătorul a 100t aur, pentru care ar achita $5,89 miliarde, aceasta va achita în fapt, $1,45 miliarde din dividentele nete pe care le primește Gabriel Resources și $355 milioane din dividendele nete pe care le primește statul român ca acționar în RMGC.

În concluzie statul român prin BNR achită $1,45 miliarde și primește prin Ministerul de Finanțe $599 milioane, adică în mod efectiv plătește către RMGC circa $851 milioane (față de $311 milioane, cât plătea anterior).

Ca urmare, creșterea prețului aurului și argintului nu avantajează statul român, deoarece el este nu numai în postura de acționar, ci și în aceea de cumpărător. Dacă statul ar fi exploatat aurul de la Roșia Montană fără a fi apelat la RMGC, făcând aceleași investiții și având aceleași cheltuieli și randamente de producție, el ar fi putut obține același profit net de $1,17 miliarde (1,9 miliarde profit net din care scădem profitul net care ar fi rezultat din vânzarea aurului către BNR, adică $0,732 miliarde corespunzând la 38,5% din cifra de afaceri, calcule făcute având în vedere prețul de $900 pe uncia de aur și $12,5 pe uncia de argint) și un plus în rezerva de aur de 100t.

Deci, România își vinde resursele de aur și argint din Roșia cu o pierdere netă de $311 milioane, când ar fi putut obține $1,17 miliarde profit! La prețurile actuale ale aurului și argintului, pierderea este însă de $851 milioane, în loc de un profit net de $5,89 miliarde!

În plus, dacă avem în vedere că prețul actual al aurului ar putea fi la un maxim istoric (în urmă cu 10 ani o uncie de aur era 250-310 dolari) și că acest preț ar putea ajunge în câțiva ani la $900 per uncie, atunci statul român ar mai înregistra și o pierdere din diferența de curs a prețului aurului, circa $3 miliarde. Demararea acestui proiect cu RMGC azi ar aduce o pierdere pentru România de circa $10 miliarde ($5,89 miliarde + $0,851 miliarde + $3 miliarde).

Autor: Gabriel Niţulescu

BĂSESCU, AURUL ŞI ”BĂIEŢII DEŞTEPŢI” DIN MINERIT (I)

Preşedintele pregăteşte o ”ţeapă” financiară în domeniul mineritului? (Un editorial în 3 episoade)

Afacerea exploatării aurului de la Roșia Montană este una profitabilă, cu riscuri minime. Dar nu pentru statul român, ci doar pentru acționarii majoritari ai Roșia Montană Gold Corporation (firma Gabriel Resources). După cum ne-a informat chiar Președintele Băsescu, el este un susținător al proiectului. Totodată el recomandă BNR creșterea rezervei de aur a României cu 100t, la peste 200t aur. Prin urmare, din cele 314t aur estimate a se găsi în zăcământul de la Roșia Montană, 100t aur vor fi cumpărate de statul român.
Conform datelor existente chiar pe website-ul Roșia Montană Gold Corporation la un preț de 900 USD/per uncia de aur și de 12,5 USD/per uncia de argint veniturile care se obțin din vânzarea aurului și argintului sunt de 7,5 miliarde USD. Cum însă prospecțiunile geologice, conform aceluiași website al RMGC indică existența a 10,1 milioane de uncii (314t) de aur și 47,6 milioane uncii (1480t) argint, ceea ce ar conduce la o valoare de 9,685 miliarde USD la prețurile menționate înseamnă că RMGC mizează pe un randament de exploatare al celor două metale prețioase de circa 77,44% (restul de 22,56% reprezintă metal prețios care va rămâne în steril). Adică, din cele 314t aur și 1480t argint existente în zăcământ, Roșia Montană Gold Corporation va obține și va putea să vândă pe piață doar 243,16t de aur și 1146,1t argint. Cele 243,16t de aur și cele 1146,1t argint valorează la prețurile la care RMGC a făcut planul de afaceri (900 USD/per uncia de aur și de 12,5 USD/per uncia de argint) 7,04 miliarde USD (pentru aur) respectiv 460 milioane USD (pentru argint), adică exact cele 7,5 miliarde USD pe care RMCG le estima a le obține din vânzarea aurului și argintului.
Dar așa cum aminteam mai sus, din cele 243,16t aur, 100t aur vor fi cumpărate de statul român prin intermediul BNR, la recomandarea lui Băsescu. Adică din cele 7,5 miliarde USD, 2,9 miliarde USD vor fi achitate de stat (38,6% din cifra de afaceri a RMGC). Cele 2,9 miliarde nu pot fi socotite ca o pierdere, deoarece în locul lor primim 100t aur.
În schimb, la cele 1,3 miliarde USD ce vor fi încasate ca dividende nete de acționarul majoritar Gabriel Resources (nu de RMGC) statul român are o contribuție de 501,78 milioane USD (38,6% din total), sumă ce ar putea fi contabilizată ca pierdere. Totodată, statul român ca acționar în RMGC cu o pondere de 19,3% va încasa dividende de 311,8 milioane USD. Cum însă la aceste dividende statul român contribuie prin cumpărarea a 100t aur cu circa 121 milioane USD, rezultă că, în fapt, câștigul efectiv al statului român din vânzarea aurului extras de RMGC sub formă de dividende este de doar 190,8 milioane USD. Trăgând însă linie vedem că statul român primește dividende nete de 190,8 milioane USD și plătește dividende nete către Gabriel Resources de 501,78 milioane USD. Rezultă astfel un minus de 311 milioane USD dividende pe care statul român le plătește efectiv Gabriel Resources, fără a primi în schimb niciun dolar și niciun gram de aur.

Autor: Gabriel Niţulescu

ISTORIA SE REPETĂ!

Un mare înaintaş ne spunea că ”Dacă nu ne vom învăţa istoria neamului suntem condamnaţi să-i repetăm greşelile.” Zilele trecute mă aflam în faţa unor numere de ziar din Universul, din perioada anului 1948.

Citind titlurile articolelor principale mi se părea însă a mă afla în contemporaneitate sau mai precis în ultimii doi ani ai guvernării Băsescu-Boc.

Revizuirea pensiilor, retragerea unor drepturi veteranilor de război (cum ar fi de exemplu un număr de călătorii gratuite pe CFR), reforma învăţământului, trecerea de la sistemul parlamentar bicameral la sistemul unicameral, disponibilizarea unor funcţionari publici, a unor angajaţi ai Ministerului de Interne şi ai armatei erau teme ce ţineau prima pagină a ziarelor atunci ca şi acum.

Tonul articolelor din ziar era unul triumfalist, reflectând marile realizări ale partidului aflat la guvernare (Blocul Partidelor Democratice). Trecuse vremea când Universul era ziarul exact informat, intransigent cu greşelile făcute de guvernanţi, tendinţă imprimată în special de cel mai cunoscut director al său Stelian Popescu, care la sfârşitul anului 1944, probabil mult prea bine informat de ceea ce avea să urmeze în România, a fugit în exil în Elveţia mai întâi, şi apoi în Spania.

”Răul” cel mai mare era constituit de acele partide care se desprinseseră din partidele istorice (acestea între timp erau desfinţate) precum gruparea Tătărăscu desprinsă din PNL şi care deşi participau sau abia participaseră la guvernare erau găsite vinovate că se opuneau reformelor şi ”democratizării” statului -stabilizării monetare, naţionalizării întreprinderilor etc – (aviz pentru zilele noastre pentru UDMR şi UNPR).

Nimic sau aproape nimic nu transpare însă din paginile ziarului cu privire la dramele care aveau loc în acele timpuri, când oameni care îşi exprimau liber opinia erau trimişi în spatele gratiilor sau când elita societăţii româneşti lua drumul închisorilor. Doar ceva menţiuni despre procesele vremii în care acuzaţii erau catalogaţi invariabil ca trădători sau persoane care se opun noii orânduiri democratice, precum şi zilnicele menţiuni de la faptul divers despre ”prinderea” unor ”sabotori” ai economiei naţionale prin faptul că nu au predat statului aurul sau valuta pe care o deţineau.

În plus, în acest efort de rememorare nu ar trebui uitate nici etapele care au premers alegerilor desfăşurate cu un an şi circa două luni mai devreme (în 19 noiembrie 1946) şi care au făcut posibilă fraudarea masivă a acestora. Astfel, pe 17 iunie 1946 guvernul prosovietic al lui Groza a amânat alegerile, promulgând un decret pentru stabilirea unei noi proceduri electorale. În aceeaşi zi, primul ministru a semnat un decret de desfiinţare a Senatului, transformând Parlamentul bicameral în Adunarea Deputaţilor, legislativ unicameral.

În zilele noastre, guvernul Boc-Băsescu tocmai a modificat modalitatea de alegere a primarilor şi urmează să voteze legea votului prin corespondenţă, lege care, aşa cum mărturisea ministrul Baconsky va aduce tot un milion de voturi partidului aflat la guvernare.

Din câte se vede actualii guvernanţi sunt demni urmaşi ai celor care acum 65 de ani au instalat comunismul în România.

Autor: Gabriel Niţulescu

PIERDUT FOCOASE. LE DECLAR NULE

Nu cu mult timp în urmă vorbeam despre acţiunile la care se pricepe Jandarmeria Română (de fapt o parte a ei). Iată că acum putem vorbi, cu probe, şi despre acţiunile la care nu se pricepe Jandarmeria Română.

Mai exact, tot într-un editorial apărut pe acest site nu cu mult timp în urmă, arătam ce face Jandarmeria Română cu ”maxim profesionalism”: intimidarea protestatarilor împotriva regimului Băsescu-Boc prin reţinerea acestora, aplicarea de pedepse corporale (a se vedea cazul protestatarului Ion Olteanu de la Drobeta Turnu Severin), aplicarea de amenzi în mod abuziv, în condiţiile în care un om îşi exprima nemulţumirea în legătură cu administrarea acestei ţări.

De curând însă, am văzut la ce nu se pricepe Jandarmeria Română: la paza unor obiective militare. Astfel, dintr-un tren de marfă cu încărcătură militară ce a plecat de la Braşov, cu destinaţia Bulgaria au dispărut patru focoase de rachete. Trenul se afla sub paza a 10 jandarmi. Iar furtul nici măcar nu a fost descoperit de vreunul dintre aceştia, ci de lucrătorii CFR din staţia Giurgiu.

Dar ceea ce pune capac la toată această nereuşită a Jandarmeriei Române este comunicatul ”liniştitor” al Ministerului Administraţiei şi Internelor (MAI), care ne precizează că respectivele focoase ar pezenta un grad mare de pericol doar dacă ar încăpea pe mâna unor specialişti. De parcă cine este interesat să fure focoase de rachete este în general un nespecialist.

Probabil că şefii Jandarmeriei şi ai MAI se gândesc la faptul că respectivele focoase au fost furate pentru a fi valorificate la fier vechi. În acest caz, le dorim celor care cercetează cazul succes în scotocirea centrelor de colectare.

Altfel spus, ”Pierdut focoase. Le declar nule (fier vechi), pentru că sigur nu au intrat pe mâna unor specialişti.”

Totuşi, nu mă pot abţine să nu remarc că roadele reformei în MAI încep să se vadă. Scăderea salariilor, eliminarea unor bonificaţii, etc., îi fac pe din ce în ce mai mulţi oameni angajaţi în aceste structuri să plece sau măcar să se gândească intens la plecarea din rândurile respectivelor instituţii. Cine oare va rămâne? Cei care sunt cel mai bine pregătiţi şi care au şi alte alternative?

Dar în condiţiile în care ministrul de interne Igaş are vădite probleme cu limba română (branconaj în loc de braconaj), după ce ne-a arătat că a avut vădite probleme cu privire la înregistrarea unui parcurs normal al ciclului de învăţământ (cunoaştem doar sintagma ”Primii zece ani sunt grei până ajungi în anul 3”) nu ar trebui să ne mire că instituţiile care îi sunt în subordine încep ”să dea rateuri”.

Reforma în acest caz, se va face probabil în zece ani în loc de trei, iar rezultatul final, după trecerea intervalului de timp menţionat va fi disoluţia acestor structuri şi a statului însuşi.

Autor: Gabriel Niţulescu

RUSIA – BRAVA MOŞTENITOARE A URSS

Reacţia Rusiei cu privire la declaraţia preşedintelui Băsescu nu face altceva decât să ne arate că pactul Ribbentrop-Molotov este un document internaţional demn de a fi în vigoare şi la acest moment.

Afirmaţia preşedintelui Băsescu prin care spunea că în locul lui Ion Antonescu ar fi dat şi el acelaşi ordin: ”Vă ordon treceţi Prutul!” a stârnit o reacţie dură a Ministerului rus de Externe: „Este absolut evident că o asemenea sfidare obraznică, ce îndreptăţeşte agresiunea fascistă şi profanează memoria a milioane de victime ale fascismului, este inadmisibilă”.

Răspunzând în acelaşi registru voi spune că reacţia Ministerului rus de Externe „Este o sfidare obraznică, ce îndreptăţeşte agresiunea comunistă a URSS împotriva României şi profanează memoria a milioane de români victime ale terorii comuniste, fiind inadmisibilă”.

Ministerul rus de Externe, cu o obrăznicie de neimaginat susţine în continuare o teză stalinistă, care spunea că România a fost agresorul. Ceea ce uită actualul Minister rus de Externe (dovedindu-se un demn urmaş al Ministerului sovietic condus de renumitul domn Molotov) este că agresiunea a venit mai întâi de la ruşi, pentru că înainte de 22 iunie 1941 a existat ultimatumul din 26 iunie 1940, în care ni s-a cerut sub ameninţare şi au şi primit Basarabia şi Bucovina de Nord.

Ministerul rus de Externe uită de asemenea de miile de români din Basarabia şi Bucovina de Nord care au fost împuşcaţi în perioada 1940-1941 încercând să treacă frontiera către România (a nu se uita masacrul de la Fântâna Albă). Uită de asemenea de sutele de mii de români împuşcaţi sau deportaţi în Siberia pentru că nu au fost de acord cu regimul comunist impus prin forţa baionetelor ruseşti.

Uită de faptul că, deşi prin ultimatumul sovietic ni s-a cerut cedarea Basarabiei şi Bucovinei de Nord, prin înaintarea trupelor sovietice ni s-a răpit şi o parte de ţară care nici măcar nu fusese menţionată în ultimatum: ţinutul Herţei.

Iar dacă Rusia se consideră moştenitoarea URSS atunci ar trebui să auzim scuzele acestei ţări cu privire la toate atrocităţile la care au fost supuşi românii din Basarabia şi Bucovina de Nord, dar şi românii din România care au suferit de pe urma barbariilor la care s-a dedat armata sovietică (violuri, crime în scop de jaf etc.) dar şi de pe urma instaurării comunismului într-o ţară profund anticomunistă.

De asemenea, nu ar trebui uitate scuzele pe care Rusia, ca succesoare a URSS ce se declară, le datorează altor sute de mii de familii româneşti pentru sutele de mii de prizonieri români care nu s-au mai întors.

Prizonieri executaţi sau omorâţi prin foame sau epuizare, în cel mai profund dispreţ al tratatelor internaţionale pe care le semnase.

Închei parafrazând o lozincă adusă în România odată cu armatele sovietice: ”STALIN ŞI POPORUL RUS NUMAI NENOROCIRI NE-AU ADUS”.

Autor: Dimitrie Cam-te-miri

DOMNULE BĂSESCU, LUAŢI-VĂ O OGLINDĂ!

După ce preşedintele Băsescu şi-a dat cu părerea (de cele mai multe ori neavizat) despre justiţie, economie, Constituţie, asigurări sociale, iată că la rând a venit şi istoria. Subiectul vizat de preşedinte a fost instalarea comunismului în România, preşedintele acuzându-l pe Rege…

în sensul că Majestatea sa ar fi comis un act de trădare prin abdicarea din 30 decembrie 1947 şi că ar fi fost sluga ruşilor.

Ceea ce uită însă (dacă a ştiut vreodată), actualul şef de stat al României este întregul context istoric al acelor vremuri. El uită faptul că Aliaţii au cerut capitularea necondiţionată a României, dându-ne de înţeles că ceea ce e de negociat se va negocia doar cu ruşii.

Uită că a existat o opoziţie a Regelui faţă de guvernul comunist al lui Petru Groza, opoziţie care s-a concretizat în Greva Regală (fapt unic în istoria lumii), adică în refuzul Regelui de a promulga legile adoptate de Parlamentul şi Guvernul comunist.

Uită că din partea Aliaţilor Occidentali nu a venit niciun sprijin concret împotriva comunizării României în anii 1946-1947 (în condiţiile în care agenţi de influenţă sovietici se aflau în poziţii cheie în guvernele american şi britanic).

Uită că atunci când Regele Mihai a fost în Anglia la nunta viitorului rege, i s-a recomandat că ar fi bine să nu se mai întoarcă în ţară, pentru că viaţa ar putea să îi fie în pericol. Uită, că atâta timp cât a fost în ţară, speranţele românilor nu au pierit, iar Armata Regală, chiar dacă în parte epurată, nu fusese încă desfiinţată.

De asemenea, uită că trădarea de care îl acuză pe Rege s-a manifestat în primul rând prin aceia care s-au pus în slujba ocupantului sovietic şi al guvernului comunist (Petru Groza, Lucreţiu Pătrăşcanu, Gheorghe Crăciun, locotenent-colonelul Cambrea etc). Iar la numele sonore ale unora care au trădat acest popor se adaugă alte nume mai puţin sonore ale executanţilor, care au fost alături de marii trădători, au devenit unelte ale lor, i-au înlocuit în structurile statului pe cei care s-au opus comunismului şi au profitat de noile poziţii căpătate nu pe merite, ci prin faptul că erau docili mai marilor din noul regim.

În aceste condiţii oare cum ar putea fi calificaţi noii ofiţeri, avansaţi la excepţional fără a deţine nicio pregătire militară, unii provenind din cele două divizii formate în URSS (Tudor Vladimirescu şi Horia, Cloşca şi Crişan)?

Oare tatăl actualului preşedinte nu este unul din acei care a sprijinit noul regim la începuturile sale, ca tânăr ofiţer promovat din rândul clasei muncitoare doar pe motiv că avea o origine sănătoasă? Nu ştiu ca acesta să fi fost vreunul din luptătorii rezistenţei anticomuniste.

Nu ştiu nici ca preşedintele Băsescu să fi fost vreun opozant al regimului comunist, ci doar un docil executant al regimului comunist, regim dat la o parte de generaţia, din care, cu fericire şi mândrie fac şi eu parte.

Ca urmare, înainte de a deschide gura pentru a-l acuza pe Rege de trădare, domnul Băsescu ar trebui să se uite în oglindă şi să se întrebe dacă el sau înaintaşii lui au făcut vreo faptă care să egaleze în vreun fel, vreuna din faptele Majestăţii Sale, făcute pentru binele acestui popor.

Gabriel Niţulescu-participant la Revoluţia din 1989, membru al unei familii care a ctitorit şcoli şi biserici

Autor: Gabriel Niţulescu

CONSTITUŢIA SUB INFLUENŢA BĂUTURILOR ALCOOLICE – PARTEA A III-A

Aburii băuturilor alcoolice sub care a fost redactat proiectul de modificare a Constituţiei al preşedintelui Băsescu planează şi asupra prevederilor ce se doresc a fi introduse la articolul 126 din legea supremă a României.

Astfel, dacă în articolul 52 din Constituţie este prevăzut dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică de a putea cere recunoaşterea dreptului său, sau al interesului său legitim, prin modificarea pe care preşedintele Băsescu o doreşte introdusă în articolul 126 din Constituţie, acest drept este anulat aproape în totalitate.

La alineatul 6 al articolului 126 din Constituţie actualele prevederi exceptează de la controlul pe calea contenciosului administrativ două categorii de acte administrative emise de autorităţile publice: cele care privesc raporturile cu Parlamentul şi cele de comandament cu caracter militar.

Băsescu vrea însă extinderea excepţiei şi la actele administrative ale autorităţilor publice care privesc politicile bugetare şi fiscale, în sensul ca nici acestea să nu mai poată fi atacate pe calea contenciosului administrativ.

Ce înseamnă aceasta?

Că practic avem de-a face cu o golire de conţinut a instituţiei contenciosului administrativ. Practic preşedintele doreşte ca orice act administrativ emis de o autoritate publică şi care are o cât de mică influenţă (şi 1 ban) asupra bugetului local, general, al asigurărilor sociale sau de sănătate să nu mai poată fi atacat în instanţă. În acest fel, orice instituţie a statului care emite un act administrativ ilegal, dar care priveşte politicile bugetare şi fiscale va fi pusă la adăpost de orice act contestatar, deoarece preşedintele doreşte ca instanţele judecătoreşti să nu se mai poată pronunţa în aceste cauze.

Guvernul va putea sta în acest fel liniştit indiferent dacă actele pe care le adoptă sunt ilegale sau nu, dacă acestea au o cât de mică influenţă asupra bugetului consolidat.

În aceeaşi ordine de idei, pensionarii nu vor mai putea ataca în instanţă ordonanţele Guvernului, dacă prin acestea le sunt micşorate pensiile, iar profesorii nu vor mai putea cere repunerea în drepturi, dacă salariile le vor fi diminuate.

Prevederea nu numai că intră în conflict cu un alt articol din Constituţie, dar intră în contradicţie şi cu Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, prin faptul că împiedică accesul la justiţie al cetăţeanului pentru acele acte administrative care privesc politicile bugetare şi fiscale.

Dar, probabil că într-o dictatură astfel de argumente nu contează.

Să mai bem un păhărel şi să mai dormim niţel (pentru limpezirea minţii)!

Autor: Gabriel Niţulescu

CONSTITUŢIA SUB INFLUENŢA BĂUTURILOR ALCOOLICE – PARTEA A II-A

Prezumţia de nevinovăţie dispare, în proiectul de modificare al Constituţiei, nu numai cu privire la dobândirea licită sau nu a averii, ci şi cu privire la activitatea desfăşurată de judecători.

Astfel, articolul 52 din Constituţia României la alineatul 3 prevede că ”Statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor care şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.”

Proiectul de modificare al Constituţiei prevede în schimb că: ”Răspunderea statului este stabilită în condiţiile legii şi nu înlătură răspunderea magistraţilor pentru erorile judiciare săvârşite.”

Ca urmare, şi în Constituţia actuală este prevăzut faptul că magistraţii sunt răspunzători pentru erorile judiciare cauzate, dar doar dacă ”şi-au exercitat funcţia cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă.” Prin urmare, oricine se simte lezat în drepturile sale printr-o eroare judiciară, poate cere şi atragerea răspunderii magistratului dacă acesta consideră că este vorba de ”exercitarea funcţiei cu rea-credinţă sau gravă neglijenţă”, dar va trebui să dovedească faptul că respectiva eroare a avut la bază exercitarea necorespunzătoare de către magistrat a atribuţiilor ce îi revin. Ori prin modificarea dorită de Băsescu, sarcina probei ar fi din nou răsturnată, magistratul trebuind să dovedească faptul că nu este vinovat în cazul în care a apărut o eroare judiciară.

Practic s-ar goli de conţinut noţiunea de inamovabilitate a judecătorului, noţiune care garantează independenţa acestuia, pentru că magistratul ar putea fi făcut răspunzător, inclusiv prin înlăturarea din funcţie, pentru ”erori judiciare” de care nu se face vinovat şi care au rezultat în urma interpretării unor legi imperfecte (nu puţine la noi) sau în urma administrării unei apărări defectuoase chiar de către cel care a fost vătămat prin eroarea judiciară.

O astfel de problemă s-ar pune mai ales în procesele în care statul este parte, iar presiunile care ar putea veni din partea autorităţilor ar fi foarte mari.

Dorinţa de vulnerabilizare a categoriei socio-profesionale a magistraţilor se poate vedea şi din propunerea de modificare a articolului 133 din Constituţia României, care urmăreşte diminuarea în Consiliul Superior al Magistraturii (garantul independenţei justiţiei conform art. 133 alin 1 din Constituţia României) a rolului asociaţilor magistraţilor (numărul reprezentanţilor lor scade de la 14 la 10) în favoarea membrilor societăţii civile (numărul acestora creşte de la 2 la 6), dispărând totodată şi condiţia ca aceştia din urmă să fie specialişti în domeniul dreptului.

În fapt, prin proiectul de modificare a Constituţiei, scăderea numărului de reprezentanţi a asociaţilor magistraţilor se face doar în defavoarea judecătorilor al căror număr de reprezentanţi scade de la 9 la 5, numărul reprezentanţilor procurorilor rămânând acelaşi (5). Iar reprezentanţii societăţii civile nu ar mai fi numiţi doar de Senat, ci de Parlament (3) şi de Preşedinte (alţi 3). În acest fel influenţa Preşedintelui în CSM ar fi asigurată: 3 reprezentanţi ai societăţii civile numiţi de Preşedinte, 5 procurori (care numai independenţi nu sunt în raport cu puterea executivă), ministrul justiţiei, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie (un total de 10 reprezentanţi din numărul total de 19 membri ai CSM).

Autor: Gabriel Niţulescu

SIMPLE APRECIERI VS. APRECIEREA SIMPLITĂŢII

Batjocorit, de un vremelnic preşedinte pe nume Băsescu, acuzat că este leneş şi că îi place să stea mai mult la birt, ţăranul român este în schimb apreciat de către prinţul Charles, moştenitorul tronului Marii Britanii.

La ultima vizită în Transilvania a reprezentantului Coroanei Britanice, purtătorul de cuvânt al prinţului Charles arăta că ţăranul român, proprietar a 1, 2, 3 hectare de pământ, deţinător al câtorva oi sau vaci reuşeşte să obţină produse tradiţionale de o calitate excepţională. Și aceste rezultate sunt cu atât mai valoroase, cu cât împotriva muncii sale stau însăşi instituţii ale statului român. Spre exemplu, nimic din ce face, Ministerul Agriculturii, instituţie condusă la ora actuală de Valeriu Tabără, un politruc cu pretenţii de expert în agricultură, nu vine în sprijinul acestui mic fermier.

Deşi declarativ, decidenţii din acest minister spun că în România ar trebui promovată agricultura ecologică, în fapt, de cel mai mare sprijin şi trecere în acest minister se bucură exploataţiile industriale. Iar ministrul Tabără este un vajnic susţinător al organismelor modificate genetic (oare cum se împacă această poziţie cu declaraţiile prin care se arată susţinerea agriculturii ecologice?).

Mai mult, nu de puţine ori, aceste mici exploataţii agricole nu primesc nici măcar subvenţii agricole, deoarece ţăranii deţin sub 50 de capete de ovine sau caprine şi sub 3 capete de bovine (praguri peste care se acordă subvenţia pe cap de animal). Subvenţiile pe suprafaţă chiar şi aşa mici cum sunt (situându-se la sub 50% din nivelul subvenţiilor primite de un fermier din Franţa spre exemplu) sunt plătite cu mare întârziere, iar în ultimul timp, prin tot felul de aşa zise măsurători ale APIA, făcute cu ajutorul teledetecţiei, parcelele oamenilor sunt reduse din ce în ce mai mult (spre exemplu cunosc un caz în care parcela unui fermier a fost remăsurată şi suprafaţa respectivei parcele a fost diminuată după calculele APIA de la 0,79 ha la 0,78 ha, în condiţiile în care eroarea de măsurare a aparatelor APIA, pentru o astfel de suprafaţă este de cel puţin 0,03-0,04 ha).

Și astfel, produsele acestor ţărani ajung să concureze pe piaţă cu produse similare subvenţionate mult mai puternic de alte state, produse obţinute însă prin metode ale agriculturii industriale şi care sunt mult mai slabe din punct de vedere calitativ, comparativ cu cele obţinute în grădina proprie de micul fermier român.

În plus, faptul că micul fermier român practică o agricultură tradiţională, neindustrializată mai are un efect benefic: stimulează biodiversitatea, adică menţine neatinse acele peisaje de care prinţul Charles şi mulţi alţi occidentali sunt cu adevărat îndrăgostiţi şi totodată uimiţi că mai există în Europa. Peisaje care n-au însă nicio legătură cu frunza doamnei Udrea.

Autor: Gabriel Niţulescu