RATING VS. BUN SIMŢ

Ştirile bombastice cu subiecte de tarabă comentate de ţaţe continuă să ne împresoare şi sunt convinsă că, atât timp cât vor exista bani care să finanţeze astfel de subiecte, ele vor fi intens dezbătute şi puţini vor fi cei care vor da atenţie „non-ştirilor” despre cultură, excelenţă sau bun simţ.

Tocmai de aceea, am considerat că una dintre măsurile de cel mai bun augur a fost publicarea listei companiilor care au difuzat reclame în timpul unei emisiuni de joasă speţă, care a făcut ceva vâlvă în ultimele săptămâni în întreaga mass-medie. Mai ales că, ulterior acestei măsuri, emisiunea cu pricina a pierdut câteva contracte de finanţare.
Poate în felul acesta, măcar de teama reclamei negative de care ar putea avea parte, dacă nu din proprie convingere şi decenţă, unele companii vor prefera să sponsorizeze şi emisiuni care au un grad mai scăzut de audienţă bazată pe grotesc.

În felul acesta, şi mass-media s-ar putea simţi stimulată să renunţe la veşnica placă cum că „asta cere publicul, iar sponsorii plătesc în funcţie de rating”. Mai ales că aplecarea spre cultură şi frumos trebuie cultivată cumva, iar asta cu siguranţă n-are cum să se întâmple prin intermediul ştirilor de la ora 5.

Nu pot să spun că sprijin ideea introducerii forţate a ştirilor „pozitive”, dat fiind că mă tem de cenzură şi subiectivism cam la fel de mult ca de prost gust şi arivism, dar cred că bunul nostru simţ ar trebui să ne îndrepte treptat spre subiecte cu adevărat importante pentru noi şi pentru ceea ce ne înconjoară şi, pe cât posibil, care să ne dea şi o perspectivă mai bună asupra zilei de mâine sau măcar un exemplu demn de urmat.

Cum ar fi că tenismanul Horia Tecău a câştigat Australian Open la dublu mixt împreună cu americanca Bethanie Mattek-Sands, că eleva Diana Alexandra Amariei din clasa a XI-a a Liceului Teoretic „Sfântu Nicolae” din Gheorgheni este câştigătoarea pentru România a concursului „Juvenes Translatores”, dedicat elevilor de liceu, că anul acesta va avea loc a XXI-a ediţie a Festivalului George Enescu (una dintre puţinele constante din domeniul cultural care a reuşit de-a lungul anilor să ne îmbunătăţească imaginea naţională peste hotare), că filmul „Poziţia copilului”, regizat de Călin Peter Netzer, a fost premiat cu Ursul de Aur pentru cel mai bun film, la Festivalul Internaţional de Film de la Berlin sau că Fundaţia Sergiu Celibidache derulează un program de promovare a valorilor româneşti.
Da, avem nevoie de mai multe exemple pozitive şi nu cred că ar trebui să mergem până acolo încât să adoptăm metoda romanilor care consemnau doar victoriile, nu şi înfrângerile suferite, dar asta doar pentru că sper că dacă ne vom recunoaşte şi insuccesele, vom putea să şi învăţăm din ele.

Pe scurt, cred că trebuie să îi avem mereu în minte pe cei mai buni dintre noi şi să-ncercăm să tindem către ei.

Autor: Cristina Tivers

Publicitate

REGIONALIZAREA, ÎNCOTRO?

Unitățile administrative mai mari polarizează dezvoltarea în centrele lor de reședință, în defavoarea altor orașe mai mici.

Regionalizarea este o temă de care se vorbește din ce în ce mai mult în ultima vreme. Politicienii vor să o facă. Și e normal, pentru că în joc sunt bani și interese (în mare măsură ai/ale lor și ai/ale apropiaților lor). Problema este însă aceea că specialiștii nu se prea aud, părerile acestora în dezbaterea publică fiind ca și inexistente. De fapt este destul de greu să se audă părerile lor, pentru că ele ar trebui să fie unele bine fundamentate prin studii care la ora actuală nu există. Iar aceste studii nu au cum să existe atâta timp cât nu există o strategie de dezvoltare a României pe termen lung.

Pentru că reîmpărțirea administrativă ar fi eficientă dacă s-ar îmbina cu dezvoltarea regională, iar dezvoltarea regională nu poate fi concepută în afara unei strategii de dezvoltare generală a întregii Românii, o strategie concepută nu doar pe câțiva ani, ci pe zeci de ani. Când vrei să faci împărțirea administrativă a unui teritoriu te gândești la competențele pe care le vei da acelei unități administrative și la modul în care aceste competențe afectează viața locuitorilor acelor unități administrative, pentru că, deși pare a nu avea o mare influență asupra vieții de zi cu zi a oamenilor, realitatea este cu totul alta.

Pentru exemplificare ar fi ușor să ne gândim la rolul pe care în prezent îl joacă într-un județ, capitala acelui județ. Vom vedea astfel că oamenii sunt nevoiți să meargă în acel oraș (de fapt municipiu) pentru tot felul de avize, adeverințe, aprobări etc., necesare activitățiii lor. La sediile județene ale unor instituții trebuie să te prezinți pentru a completa anumite cereri, a obține anumite acte, a susține anumite concursuri, etc. Toate aceste activități desfășurate în capitala de județ nasc locuri de muncă și fluxuri de călători și mărfuri. Acestea la rândul lor conduc la apariția unor piețe pentru produse noi sau la dezvoltarea unor piețe ale unor produse deja existente. Fluxurile de oameni, de mărfuri sunt amplificate către aceste puncte de polarizare, denumite capitale de județ.

Când vorbim de regiuni, polarizarea va fi și mai evidentă, pentru că toți locuitorii județelor ce intră în competența respectivelor regiuni vor deveni potențiali ”clienți” ai instituțiilor ce își vor avea sediul în capitala de regiune. Ce înseamnă acest lucru putem să evaluăm în mare, urmărind rezultatele dezvoltării unor orașe care în timp și-au pierdut calitatea de reședințe de județ sau care din contră, au dobândit o astfel de calitate. Datele necesare unei astfel de analize nu sunt însă ușor de obținut și analizat. Există însă o posibilitate mai facilă de a face o evaluare a impactului pe care îl are asupra unui oraș pierderea sau dobândirea calității de capitală de județ, dacă ținem seama că dezvoltarea economică este strâns legată de evoluția populației din acel oraș și că există o relație cât se poate de simplă între numărul de locuitori și dezvoltarea economică: un număr mai mare de locuitori înseamnă o mai mare putere de cumpărare per total localitate, înseamnă piețe de desfacere mai mari, adică un număr mai mare de firme, adică un număr mai mare de salariați ș.a.m.d.

România interbelică avea 71 de județe. Dacă însă avem în vedere că 13 dintre aceste județe se află acum în teritorii care nu mai aparțin României (Bucovina de Nord, Basarabia și Cadrilater), pe actualul teritoriu al României se află 58 dintre județele României interbelice.

Mai exact cu 17 în plus față de numărul de județe stabilite prin organizarea administrativ-teritorială din 1968, organizare valabilă în mare și în momentul de față. Prin urmare, 16 foste capitale de județ și-au pierdut respectivul statut, pierzându-și totodată și o parte din aplombul cu care acestea evoluau din punctul de vedere al populației și al dezvoltării economice.

Spre exemplu, în Muntenia, au dispărut 3 județe interbelice (Muscel, Râmnicu Sărat și Romanați) și a apărut un nou județ: Călărași. Reședințele de județ – Câmpulung, Caracal și Râmnicu Sărat – au pierdut acest statut în favoarea Piteștiului, Slatinei și Buzăului, iar Slobozia l-a câștigat, alături de capitala județului interbelic Ialomița, Călărași. Influența asupra evoluției populației a fost următoarea: Pitești (19.630 loc. în 1930, 168.458 loc. în 2002), Câmpulung (13.454 loc. în 1930, 38.209 loc. în 2002); Slatina (11.010 loc. în 1930, 78.815 loc. în 2002), Caracal (14.769 loc. în 1930, 34.625 loc. în 2002); Buzău (35.687 loc. în 1930, 134.227 loc. în 2002), Râmnicu Sărat (15.007 loc. în 1930, 38.828 loc. în 2002); Slobozia (7.605 loc. în 1930, 52.710 loc. în 2002), Călărași (17.890 loc. în 1930, 70.039 loc. în 2002). Practic se poate observa că populația orașelor (municipiilor) reședință de județ a crescut de 5-9 ori, în cei 72 de ani în vreme ce orașele (municipiile) care au pierdut statutul de reședințe de județ au crescut de doar 2-3 ori.
Tiparul acesta se observă și în restul teritoriului României.

În Moldova, Bârladul, fosta reședință a vornicului Țării de Jos a Moldovei (26.204 loc. în 1930, 69.183 loc. în 2002), Câmpulungul Moldovenesc, capitala celui mai întins județ ca suprafață din Bucovina, din perioada interbelică (10.071 loc. în 1930, 20.041 loc. în 2002), Fălticenii un puternic centru cultural – după București și Iași – Fălticeniul este al treilea oraș din țară ca număr de scriitori autohtoni -(11.533 loc. în 1930, 29.787 loc. în 2002), Rădăuții (16.788 loc. în 1930, 27.633 loc. în 2002), Romanul (28.948 loc. în 1930, 69.483 loc. în 2002) care și-au pierdut statutul de reședințe de județ au înregistrat creșteri ale populației cuprinse între 1,5 ori și 3 ori. În schimb, orașe precum Suceava (17.028 loc. în 1930, 105.065 loc. în 2002), Vaslui (15.310 loc. în 1930, 70.267 loc. în 2002), Bacău (31.138 loc. în 1930, 175.500 loc. în 2002) sau Botoșani (32.355 loc. în 1930, 115.070 loc. în 2002), care și-au păstrat statutul de reședință de județ au avut creșteri ale numărului de locuitori de 3,5-6 ori.

Iar dacă tot vorbim de orașele Moldovei nu ar trebui să uităm Iașiul, care la 1862 a pierdut calitatea de capitală a unui stat (Moldova) în favoarea Bucureștiului (devenit capitala Principatelor Unite). La 1831 Iașiul avea circa 60.000 locuitori, iar Bucureștiul 61.000 locuitori, fiind practic la egalitate, pentru ca la 171 de ani, Iașiul să aibă o populație de 320.888 locuitori, iar Bucureștiul 1.926.000 locuitori (de 6 ori mai mulți). Pentru a compensa pierderile provocate orașului în 1861, prin schimbarea sediului guvernului, s-a votat la acea vreme chiar plata a 148.150 lei orașului, dar acest lucru nu s-a întâmplat niciodată.

În Banat, unde a dispărut județul Severin a cărui capitală era la Lugoj (23.595 loc. în 1930, 46.450 loc. în 2002) acesta doar și-a dublat numărul de locuitori între 1930 și 2002, în vreme ce Reșița, fosta capitală a județului Caraș și actuala capitală a județului Caraș-Severin și-a mărit populația de peste 4 ori (19.868 loc. în 1930, 84.026 loc. în 2002).

În cazul unor orașe din Transilvania, deși evoluția generală este aceeași ca cea arătată și în celelalte provincii istorice, există totuși anumite particularități legate în special de faptul că dintre provinciile istorice Transilvania era cea mai urbanizată, cu orașe mari încă dinainte de 1918.

Astfel, Brașovul (59.232 loc. în 1930, 284.596 loc. în 2002), Sibiul (49.345.008 loc. în 1930, 154.892 loc. în 2002), Alba Iulia (12.282 loc. în 1930, 66.406 loc. în 2002) sau Miercurea Ciuc (4.807 loc. în 1930, 42.029 loc. în 2002) care și-au păstrat statutul de reședință de județ au crescut de 3-6 ori, în vreme ce Turda (20.023 loc. în 1930, 55.887 loc. în 2002) sau Dejul (15.110 loc. în 1930, 38.478 loc. în 2002) au crescut de 2-3 ori (la fel ca și în Muntenia și Moldova). Excepțiile, care confirmă regula, am spune noi sunt Făgărașul (7.841 loc. în 1930, 36.121 loc. în 2002) sau Odorheiul Secuiesc (8.518 loc. în 1930, 36.948 loc. în 2002) care deși au pierdut statutul de reședințe de județ au crescut de 4-5 ori, urmare a procesului de industrializare și urbanizare la care au fost supuse.

Concluzionând, se poate constata că există o strânsă legătură între evoluția populației unui oraș și statutul de reședință de județ. Faptul că un oraș constituia reședința unui județ, i-a asigurat acestuia o creștere a populației pe parcursul a 72 de ani de 2-4 ori mai rapidă comparativ cu un oraș care și-a pierdut statutul de reședință de județ. Dar, evoluția populației poate fi privit ca un indicator sintetic al dezvoltării economice pentru că populația are dublul rol de piață și de factor de producție. Un număr mai mare de locuitori înseamnă o piață de desfacere mai dezvoltată, un număr mai mare de firme din domeniul producției, comerțului, serviciilor ș.a.m.d., o piață imobiliară mai dezvoltată (și deci un spor de valoare pentru activele imobiliare) etc.

Se poate astfel trage concluzia că, prin desfințarea a 17 județe, comparativ cu perioada interbelică au dispărut 17 poli de dezvoltare economică, creându-se astfel o mai mare disparitate din punctul de vedere al dezvoltării economice, pentru anumite zone ale țării.

Ca urmare, o regionalizare prost făcută nu va conduce, pe termen mediu și lung decât la o polarizare a dezvoltării economice în favoarea a 8 localități și în defavoarea a 36 de localități, fapt ce nu va duce decât la mărirea inegalităților și la adâncirea sărăciei. Iar ideea avansată de Liviu Dragnea, care spune că ”va fi o capitală administrativă într-o regiune, dar celelalte capitale ale celorlalte judeţe vor avea nişte structuri regionale” va trebui de asemenea privită cu spirit critic, pentru că o ”spargere a competențelor” ar putea fi mai costisitoare atât pentru cetățeni (care vor face mai multe drumuri atunci când au nevoie de anumite avize, aprobări etc.), cât și pentru stat (costuri de coordonare, de corespondență între instituții etc.).

Autor: Gabriel Niţulescu

FAŢA ÎNTUNECATĂ A PERFORMANŢEI

Una dintre cele mai importante figuri ale sportului din ultimele decenii tocmai ce a fost aruncată la groapa de gunoi a istoriei în ultimele săptămâni.

Lance Armstrong, o figură eroică şi văzut de mulţi drept cel mai mare ciclist al tuturor timpurilor, a recunoscut că toată cariera lui a fost o minciună. Toate performanţele pe care le-a obţinut au implicat dopajul, ceea ce, în sport, se cheamă a trişa.

Lance Armstrong, texanul de 41 de ani acum, a câştigat cea mai importantă competiţie de ciclism a lumii, Turul Franţei, de şapte ori consecutiv, între 1999 şi 2005. Un record de neimaginat, în condiţiile în care în toată istoria de până atunci toţi marii campioni ai ciclismului nu reuşiseră mai mult de 5 victorii în Turul Franţei în decursul carierei. Plus că texanul le-a obţinut consecutiv. Imaginea de erou de care se bucura se datora însă faptului că a reuşit aceste performanţe după ce s-a luptat cu cancerul şi a învins. A trecut aproape de moarte şi a revenit mai puternic, reuşind să obţină ceea ce nu reuşise nimeni până atunci. O poveste pe care nici Hollywood-ul nu ar fi scris-o aşa de bine!

De-a lungul carierei lui, acuzaţiile de dopaj nu au lipsit, însă Armstrong le-a negat vehement, acţionându-i în instanţă pe cei care făceau astfel de declaraţii la adresa lui. Până anul trecut, când o anchetă complexă a Agenţiei Anti-Doping din Statele Unite a reuşit să demonstreze că ciclistul american se dopa pentru a obţine performanţe, folosindu-se de dezvăluirile obţinute de la foşti coechipieri, angajaţi, parteneri sau cunoscuţi ai lui Armstrong. Concluziile anchetei au fost recunoscute de marea lume a sportului şi de opinia publică, iar anul trecut forurile ciclismului i-au retras cele şapte titluri câştigate. Chiar şi aşa, Armstrong a refuzat să-şi recunoască faptele.

Asta până la începutul acestui an, când s-a destăinuit într-un interviu acordat lui Oprah Winfrey, probabil cea mai cunoscută prezentatoare TV din întreaga lumea. Pe lângă faptul că a recunoscut că a folosit substanţe interzise pentru a obţine toate cele şapte victorii, a spus că nimeni n-ar fi putut obţine astfel de performanţe fără să se dopeze. Mai mult, a subliniat texanul într-un interviu ulterior, niciun mare campion din istoria de peste 100 de ani a ciclismului nu a fost curat şi au folosit „ajutoare” speciale pentru a câştiga o competiţie aşa de dură precum Turul Franţei.

Armstrong a ajuns în prezent răul suprem, „cancerul” sportului (amuzant cum se întoarce roata!), „persona non grata” de care toată lumea – de la liderii de opinie la cei mai importanţi sportivi – s-a dezis şi s-a arătat dezgustată. Privită la rece situaţia, texanul nu a făcut altceva decât ceea ce mulţi top manageri din marile corporaţii fac: iau decizii la limita legii, moralităţii, eticii şi dincolo de ea, pentru a creşte business-ul şi a obţine rezultatele asumate. (Să nu uităm de poate cea mai celebră regulă din lumea afacerilor: Nu întreba un milionar cum a făcut primul milion!). Armstrong s-a folosit de orice mijloace pentru a câştiga. A trişat pentru a obţine faimă, bani şi performanţă. Câţi dintre liderii business-ului mondial ar putea spune că n-au făcut asta?

Autor: Cristina Tivers

VIAŢA CA UN JOC DE ŞAH

Poate că mulți dintre noi ar afirma că fericirea este un sentiment dobândit prin satisfacerea unor dorințe personale. Prin urmare, suntem fericiți numai atunci când factorul declanșator vine din exterior și acesta corespunde nevoilor noastre, fie acestea adevărate necesități ori simple mofturi.

Este ușor să accepți acest lucru atunci când ceea ce stă între tine și îndeplinirea acelor dorințe se află doar o casă de marcat. Din păcate, fericirea ne este prezentată ca un produs ce poate fi cumpărat, restituit, aruncat, neglijat, de dorit. Fericirea se află astăzi și în magazine, fiind ingredientul de bază al multor achiziții. De câte ori nu v-ați întrebat de ce ați cumpărat un anumit produs, odată ce ați realizat că nu v-a fost de prea mare folos? Dar ne dăm seama ce înseamnă să fii cu adevărat fericit atunci când ne dăm seama că ea nu poate fi cumpărată, ci doar trăită. Oare cum vine asta?

Cel mai trist mi se pare faptul că și copiii sunt învățați de mici că echivalentul fericirii este banul. Învățăm asta copii fiind, atunci când ne dorim o jucărie, iar părintele ne spune că nu are bani. El nu îl învață pe copil să caute fericirea dincolo de acele jucării. În fond, să nu uităm, copiii sunt cei mai creativi și au parte de o imaginație bogată, numai regulile noastre îi fac pe ei să își piardă acea conexiunea cu jovialitatea și cu puritatea. Ei găsesc joaca în orice, iar dacă un anumit copil nu se satură din a dobândi cât mai multe jucării înseamnă că părintele nu îl învață ce este fericirea. El doar i-o cumpără, astfel prezentându-i de mic importanța banilor în viața unui om. În acest fel el începe să înțeleagă că, pentru a se simți împlinit, tot ce are nevoie este un cont gras în bancă.

Este un adevăr unanim, pentru că am ajuns să nu putem trăi liniștit fără un salariu mediu și constant. Puțini sunt aceia care reușesc, și nu doar recunosc, să simtă fericirea dincolo de statutul financiar. Astăzi este un pas greu, în special odată ce ai fost introdus în lumea modernă a societății. Nu este teribil să îți dai seama cât de gol te simți cu hainele pe tine încă, dar fără toate acele lucruri pe care le puneai pe listă la un joc de genul: Ce ai lua cu tine dacă te-ai duce pe o insulă pustie?

Din păcate, chiar dacă nu suntem de acord cu asta, toți facem la fel și toți acționăm întocmai. Realizăm care este importanța banilor în această lume și recunoaștem că nu putem trăi mai bine fără ei. Cei mai puternici își vor lua numai cele necesare, în timp ce vanitoșii își vor umple casa cu tot ceea ce pretind ei că le-ar face viața mai ușoară ori mai frumoasă. Fericirea a devenit un sentiment complex, greu de dobândit, dar mai ales, uneori imposibil.

Iar cei care nu au, observă că cei care au sunt mai bine. Banul a devenit pionul vieții noastre, iar fericirea este regina ce speră să fie recuperată. Când vom învăța oare să fim cu adevărat fericiți? Când vom fi capabili să renunțăm la vicii inutile, la lucruri de prisos, la vanitate? Nu mai putem simți fericirea cu suflet de copil, dar tânjim după ea, căutând-o acolo unde ea nu este infinită și pură. Ne reumplem golurile odată ce plăcerea a fost consumată. Fericirea nu se poate consuma, ea se poate părăsi. Ea poate fi infinită, dar noi nu știm cum să o simțim la infinit. Ea poate fi pură, dar noi nu mai știm ce înseamnă asta, nu o recunoaștem, chiar dacă ea ni s-ar zări. Nu mai credem că și cel mai simplu lucru poate să fie încântător. Nu mai știm să ne bucurăm de ceea ce nu este gândit și făcut de om. Adevărul este că nu vrem să recunoaștem cât de fericit se poate simți un om simplu.

Autor: Octavian Radu

DOMNULE PREŞEDINTE, AVEŢI NEVOIE DE UN DOCTOR!

Sistemul sanitar românesc se îndreaptă spre soluţia finală: haosul total. Raed Arafat, întemeietorul serviciul SMURD, omul cu cele mai bune rezultate din sistemul sanitar a părăsit prin demisie postul de secretar de stat din Ministerul Sănătăţii.

A fost o primă bătălie, aparent pierdută de Raed Arafat, în care mitocănia a învins bunul simț. Și totul în numele reformei. O reformă fără cap și fără coadă sau doar aparent fără cap și fără coadă, deoarece la finalul acesteia, câțiva băieți deștepți – ”băieții deștepți” din sănătate vor avea buzunarele pline, în detrimentul a milioane de români însă.

Prin așa zisa reformă din sănătate promovată de ocupantul vremelnic al Palatului Cotroceni, milioane de români nu vor mai avea acces la o mare parte din serviciile medicale. Va exista un pachet de bază, acoperit de contribuția la sistemul de sănătate care va cuprinde un număr limitat de servicii medicale. Dacă însă boala de care suferi nu se regăsește printre cele acoperite de respectivul pachet de bază, atunci, pentru a putea să beneficiezi de serviciile unui medic va trebui să scoți din buzunar alți bani (și nu puțini). Și cum circa 41% din populația României, conform datelor Eurostat se găsește în stare de sărăcie (raportat la salariul mediu din România, care și așa este foarte mic, comparativ cu standardele UE), milioane de români, în fapt, nu își vor mai putea permite să treacă pragul unui spital pentru a beneeficia de servicii medicale. Și aceasta, în condițiile în care, unii dintre acești oameni au contribuit la sistemul de sănătate 30-40 de ani.

În plus, deși proiectul de lege de ”reformă” a sistemului sanitar a fost pus în dezbatere publică, principala sa componentă de interes pentru public, și anume pachetul de bază acoperit de asigurarea plătită în prezent, nu este cunoscut încă, ceea ce face dezbaterea lipsită de sens. De altfel, acest aspect ilustrează cum nu se poate mai clar ”bunele intenții” ale promotorilor legii.

Totodată, așa zisa reformă din sănătate promovată de președintele Băsescu, va costa statul român și mai mulți bani. Experiența Ungariei este de dată recentă. Astfel, după ce în urmă cu circa trei ani, o parte din spitalele ungurești au fost privatizate, la doar un an după această măsură, statul ungar a fost nevoit să preia înapoi o bună parte din aceste spitale, deoarece fuseseră aduse în stare de faliment, cu datorii uriașe către furnizori și deci, în pericolul de a fi închise. Bineînțeles, preluarea s-a făcut cu tot cu datorii, statul ungar rămânând bun de plată. Din această perspectivă este însă de înțeles de ce există susținerea președintelui Băsescu și de ce aplicarea acestei legi nu suferă amânare: pentru că măsura se va constitui într-o altă formă de drenare a unor importante sume de bani spre campania electorală, iar dacă reforma va eșua (gradul de probabilitate al apariției acestei situații fiind unul foarte mare), după alegeri acest fapt nu va mai conta, pușculița electorală fiind deja alimentată cu bani. Pentru a vindeca însă urmările acestei ”reforme”, România va avea nevoie de un doctor.

De asemenea, domnul președinte ar avea nevoie de un doctor. De un bun doctor care să îl consilieze pentru a realiza o reformă în sprijinul românilor, nu în detrimentul lor.

Autor: Gabriel Niţulescu

MAI CREDEM ÎN MOŞ CRĂCIUN?

Vine un moment în care toţi aflăm un adevăr dur şi urât: Moş Crăciun nu există! Nu ştiu voi cum aţi reacţionat, dar eu am plâns ca un copil ce eram şi mi-a fost greu să-mi revin.

Pentru mine Moş Crăciun era adevărat şi chiar dacă nu îl văzusem niciodată, eram convinsă că el este cel care îmi aduce cadouri an de an şi le lasă sub bradul de Crăciun.

Erau parcă alte vremuri când eram eu copil. Se credea mai mult în Moş Crăciun şi eram mai inocenţi şi naivi din punctul ăsta de vedere. La mine în clasă toţi ştiam de Moş şi nu era nici măcar unul care să strige în gura mare că nu există şi să strice magia. Era mai frumos aşa.

În ziua de azi, copiii nu mai cred în Moş Crăciun. Există prea multe filme, Moşi prin mall-uri care cam strică farmecul. Ei sunt mai ageri şi se prind repede. Pe lângă asta, s-au mai schimbat şi vremurile. Azi este cool să ai cel mai tare joc, cel mai tare telefon, să mergi la mall, etc. Este mai puţin important cine aduce cadourile şi cum. Din punctul meu de vedere nu mai există copilărie, dar aici nu mă refer doar la a crede în Moş Crăciun. Este un subiect mai larg pe care îl voi continua şi în alte editoriale.

Suntem prea mari ca să mai credem în Moş Crăciun? Cât ar trebui să fie ok să credem? Eu sunt de părere că vârsta nu contează aici. Normal că pe măsură ce creştem ne lăsăm influenţaţi de tot ce auzim şi vedem în jur şi aflăm cum stă treaba, dar povestea rămâne în continuare una frumoasă. Ideea că cineva pregăteşte timp de un an de zile cu ajutorul elfilor cadouri pentru toţi copii din lume şi apoi le distribuie într-o singură noapte este pur şi simplu magică! La final, măcar atât ar trebui să ne rămână, povestea.

Nu cred că suntem niciodată prea mari pentru o poveste bună. Dacă ne pierdem interesul pentru ele înseamnă că ne pierdem şi copilul din noi. Devenim adulţi serioşi cu joburi, cu responsabilităţi, care nu mai au timp de “prostii”. Intervin probleme reale şi urgente, stresul de la muncă, banii şi nevoia de ei, iar magia dispare …

Sâmbătă este ajunul, iar copiii care încă mai cred se vor pregăti cuminţi de sosirea Moşului. Îi vor pregăti câteva merinde pentru că drumul e lung şi el va fi obosit, şi se vor culca devreme. Noi, restul, ce facem? Ce-ar fi să ne aducem aminte de copilărie şi să ne imaginăm încă o dată că Moş Crăciun există şi vine cu sania în miez de noapte? Poate miracolele chiar se întâmplă în noaptea magică de Ajun.

Autor: Cristina Mehedinţeanu

LUNA CADOURILOR

Luna decembrie este una foarte aglomerată din punct de vedere al sărbătorilor. 1 decembrie, Moş Nicolae, Moş Crăciun şi Revelionul dau năvală peste noi şi ne intră în case, dar şi în buzunare.

Cu toate acestea, eforturile merită doar pentru a vedea un zâmbet pe faţa celor dragi, bucuria de a primi un cadou şi surpriza unor gesturi neaşteptate.

La mine Moş Nicolae vine mereu doar cu dulciuri, fructe şi bani, mai mult simbolic. Încă se păstrează tradiţia asta şi atunci când eram mic copil era o bucurie să-mi lustruiesc ghetuţele de cu seară în aşteptarea lui. În schimb, Moş Crăciun e mai încărcat în fiecare an după posibilităţi.

De când am crescut am început şi eu să cumpăr cadouri, nu doar să primesc. An de an mă confrunt însă cu aceeaşi dilemă: ce cadouri cumpăr anul acesta şi de unde? Odată ce treci de variantele deja folosite, precum rame foto, parfumuri, ceasuri, haine, căni şi altele, nu prea par să mai rămână aşa multe opţiuni. Încep să mă gândesc apoi şi la nevoile destinatarilor mei şi uneori nu reuşesc să-mi dau seama de ce ar mai putea avea nevoie. Îmi doresc să pot dărui mai mult decât un obiect de care să uite apoi şi care să fie adăugat la o colecţie strânsă de-a lungul timpului, ceva personalizat, care să fie încărcat cu sentimente şi care să se păstreze în timp.

Am observat un interes din ce în ce mai mare pentru cadourile hand made. Sunt o alternativă originală şi de efect pentru un cadou. Materialele din care sunt fabricate şi designul pot să surprindă şi să bucure. Chiar şi o felicitare realizată „în casă” din carton colorat, vată pentru ninsoare, un om de zăpadă şi un mesaj personalizat pot însemna mai mult decât una cumpărată din librărie, nu credeţi?

Totuşi din lipsă de timp sau organizare, uneori lăsăm totul pe final. Pentru asta ne vin în ajutor multele târguri tradiţionale cu cadouri organizate în perioada asta în Bucureşti, dar şi în restul ţării. Un exemplu este Târgul cadourilor de Crăciun de la Sala Dalles, care poate fi vizitat până pe 24 decembrie. Am fost acolo şi deşi am văzut cam aceleaşi standuri şi produse ca în alţi ani, am fost plăcut surprinşi să vedem un stand unde puteai să-ţi colorezi propriul glob de sticlă. Merită să mergeţi măcar pentru asta.
Un alt târg care se desfăşoară până pe 31 decembrie de data asta, este Târgul Arome de Crăciun din Bucureşti Mall. Suntem aşteptaţi acolo cu luminiţe, colinde, mirosuri îmbietoare, turtă dulce şi Moş Crăciun însuşi.

Şi în ţară târgurile de Crăciun au pornit ca o avalanşă. În Satu Mare la Grand Mall are loc Târg de Crăciun până pe 23 decembrie. Nu găsiţi doar cadouri acolo, ci şi coruri de copii care vor cânta colinde în jurul bradului, precum şi artişti şi trupe locale. Şi la Sibiu Târgul de Crăciun din Piaţa Mare se anunţă a fi unul frumos.

Voi aţi fost pe la târguri? Aţi cumpărat deja cadouri?

Autor: Cristina Mehedinţeanu

ROMÂN – CAUT NORMALITATE. ÎN VAN?

Trăim într-o societate în care criza este regula de trei ani de zile, excepțiile se vând la tot pasul drept norme, iar bălăcăreala politică face jocurile de 22 de ani. Rien va plus! A căuta azi normalitatea în această societate este cel mai anormal lucru pe care îl poți face…

Dacă ești bărbat sau femeie, heterosexual, vârstă medie, trăiești în România de azi, ai copii, o casă și o mașină la care plătești rate, un serviciu, nu ești înregimentat politic, nu dai țepe și tunuri, ai puțini prieteni adevărați, ai pasiuni dar nu prea ai timp pentru ele, vrei să apuci pensia întreg la cap și trup – atunci ești sortit dezastrului izolării.
Pentru că azi trebuie să fii EXTRAordinar (în orice sens sau direcție a axei doriți!), EXTRA-șmecher, SUPER-fantastic în obținerea banilor, EXTREM de persuasiv în relațiile cu oamenii, MEGA-eficient în tot ceea ce faci, MULTI-TASKING și MULTILATERAL dezvoltat. Trebuie să fii MACHO, PIȚI, STAR, mega-STAR sau giga-STAR. E necesar să ieși în evidență, să urli, să mitraliezi cuvinte, să joci totul pe Ași. E musai să ai fițe, crize de nebunie în direct și personalitate triplă, ca să fii tu însuți un model comportamental înainte ca ceilalți să devină unul pentru tine. Cursa împotriva celorlalți este în toi: învingi prin extraordinarismul tău sau ești învins de alt Superman/Superwoman.
În viața cetății, să promiți și să nu te ții de cuvânt, să-i desconsideri pe cei care te-au ales, să nu răspunzi în fața nimănui, să furi pentru partid, să faci 120 de km de autostradă în 22 de ani, să înjuri monarhia, sau să ceri tot timpul autonomie, autocrație și autocefalie. Ești condamnat la a conduce, deși nu te vrea nimeni. Nu uita să te dezbraci de caracter!
În domeniul economic regula azi e să nu faci nimic. E criză așa că te închizi în casă și aștepți să te inunde banii. Ce viziune, misiune, economie de piața, strategie sau tactică!?: șpagă, înșelătorie sau tunuri, multe tunuri. Este imperios și absolut necesar să aplici jocuri de sumă nulă din care tu, cel ultra-meseriaș, să ieși mai mult decât întotdeauna câștigător. Și între timp trebuie să le spui tuturor că lumea nu va mai fi la fel acum că … s-a făcut dimineață. Că după această criză lumea așa cum o știam va dispărea, că săracii vor sărăci și mai mult, iar tu te vei îmbogăți fără să vrei. Deoarece vei rămâne singurul…
Viața ta privată e zero dacă nu ai 5 amante, dacă nu îți petreci toate vacanțele în locații exotice și dacă nu informezi pe toată lumea în consecință. Dacă ai copii în vârstă de 3 ani și ei nu știu calculator, 5 limbi străine, ultima variantă de Travian, să recite Shakespeare, să cânte la pian în timp ce schiază și să facă Scuba în groapa Marianelor, i-ai făcut degeaba! Nu mergi zilnic la coafor, manichiură, sala de fitness – nu ești cool & trendy! Nu faci spectacol continuu, nu exiști!
Caut să trăiesc într-o țară normală, unde lucrurile se întâmplă în funcție de bun-simț, morală, bună-cuviință, unde averile se fac în 2-3 generații, unde Primarii fac treabă nu trotuarul la DNA, unde oamenilor le pasă unul de altul, unde domnește civilizația și promisiunea respectată. Vreau să mă bucur de viață împreună cu familia și puținii prieteni, în intimitate. Vreau acolo unde EXIST nu trebuie să însemne EXTRA. Știți o astfel de Românie?

Autor: Mihai Mătieş

AI TIMP SĂ CITEŞTI ACEST EDITORIAL? PARTEA I

De ce avem impresia că în zilele noastre timpul se scurge mai repede? Este simplu, dar noi facem să pară complicat. Societatea îţi cere promptitudine şi devotament, tehnologia se revoluţionează în timp ce tu dormi, copiii vor să fie în pas cu moda, iar tu nu ai avut timp să îi creşti altfel.

De unde a început această poveste cu secolul vitezei? Din păcate, acesta este încă un răspuns bine-cunoscut, dar preferat a se ţine ascuns, a nu fi luat în seamă ori a fi mascat prin manevre ale mass-mediei. Pentru că multe lucruri au fost ţinute sub covor, pentru că mulţi oameni au fost naivi şi nu au băgat de seamă cocoaşa formată de acestea, pentru că cei care puteau dezvălui secrete au fost ţinuţi în tăcere, cetăţenii au putut fi manipulaţi fără ca ei să îşi dea seama de asta.

Tehnologia a venit în ajutorul acestei şiretenii, putându-se face abuz de ea pentru a uşura mai mult sarcinile oamenilor. Acest fapt iese în avantajul directorilor, în acest fel ei putând cere din partea angajaţilor mai mult timp petrecut la serviciu. Oamenii, deşi vor să se ştie unici, totodată vor să şi fie în pas cu moda. Să presupunem că vă reîntălniţi un fost coleg de liceu şi aveţi timp să schimbaţi câteva propoziţii. Aflaţi despre acesta că are aproape 30 de ani, nu este căsătorit, nu are maşină, locuieşte cu părinţii şi lucrează într-un supermarket. Mulţi dintre voi deja l-aţi catalogat şi probabil nu aţi dori să ieşiţi într-o seară cu om pe care îl consideraţi sub nivelul vostru social. Ne-am setat anumite prejudecăţi despre felul în care să ne trăim viaţa şi timpul de oameni pe care să-i avem în cercul de prieteni în aşa fel încât să ne încadrăm şi să fim acceptaţi de cei care deja se află acolo unde noi ne dorim să ajungem. Iar dacă am ajuns acolo, am face bine să le respectăm regulile.

Nu degeaba se spune că banul te schimbă. Am observat cum oamenii pun mare preţ pe el, devenind noul lor Dumnezeu şi crezând că el este cel care le determină destinul. Lucru în mare parte de la sine înţeles, din moment ce orice alte căi cinstite care ţi-ar permite să supravieţuieşti au fost înlăturate de mult şi altele au fost impuse de societate. Acum au rămas nişte standarde pe care trebuie să le urmăm chiar şi pentru a fi numiţi normali. Asta în opoziţie cu ideile aceloraşi oameni care susţin că trebuie să ai întotdeauna mintea deschisă şi să accepţi diferenţele.

Nu este de mirare că tânjim după adrenalină, după libertate (în adevăratul sens), după recreere, după lucruri interzise şi periculoase, dacă felul în care ne petrecem timpul nu ne lasă loc să ne bucurăm singuri de viaţă. Probabil de aceea simţim nevoia să ne uităm la filme cu oameni care trec prin situaţii la care noi doar visăm. Nu sunt împotriva filmelor ori a viselor, dar este păcat că trăim în paradoxal. Să vă dau un exemplu: Dacă îţi doreşti să călătoreşti, să vizitezi şi alte ţări, nu o poţi face decât cu bani. Pentru a avea bani, trebuie sa munceşti. Iar dacă munceşti nu ai timp să călătoreşti aşa cum ţi-ai fi dorit pentru că timpul tău liber de fapt nu este al tău.

Voi ce faceţi în timpul liber? Vă puteţi bucura de el fără să vă îngrijoraţi de muncă? Vă aştept în partea a doua a acestui editorial cu o continuare privind această problemă.

Autor: Octavian Radu

BĂSESCU, AURUL ŞI ”BĂIEŢII DEŞTEPŢI” DIN MINERIT (III)

Susţinătorii proiectului propus de Roşia Montană mi-ar atrage probabil atenţia că statul va câştiga din taxe şi impozite circa 1,8 miliarde de dolari. Totuşi, acest câştig ar putea fi obţinut şi în condiţiile în care statul român ar exploata singur respectivul zăcământ.

Totuși Președintele Băsescu are dreptate într-o singură privință: că România a pierdut bani prin faptul că nu a mai exploatat aur în ultimii ani. El nu are însă dreptate când spune că s-au pierdut bani prin faptul că RMGC (fostul Eurogold) nu a început să exploateze aurul. Statul a pierdut bani pentru că nu a conceput strategii de dezvoltare pe termen lung, inclusiv în domeniul mineritului! Decizia de a sista exploatarea de la Roșia Montană s-a luat atunci când prețul aurului era la un nivel foarte scăzut – $250-300/uncie. O simplă conjunctură, dar guvernanții au desființat un întreg sector industrial. Cu echipamente din anii 1960-1970, în anii 1997-2000 extragerea de aur de la Roșia devenise nerentabilă: la 1000 de lei producție marfă se cheltuiau 8000 de lei. La momentul actual însă, când prețul aurului a crescut de 6-7 ori și al argintului de circa 10 ori față de 2002, iar studiile geologice sistematice și exacte au dovedit că zăcământul de la Roșia este de fapt de circa 12 ori mai mare decât se credea (314t aur față de 20-25t aur), chiar și cu tehnologiile învechite ar fi fost rentabil a se exploata aur. Dacă specialiștii din Ministerul Industriei erau îndeajuns de competenți încât să observe creșterea prețului la aur și argint începând cu anul 2002 și să își pună problema că această evoluție ar putea continua pe viitor, atunci probabil că, prin investiții de câteva sute de milioane de USD, sectorul minier ar fi fost în prezent pregătit să ofere României beneficii substanțiale! Cum însă investițiile au mers către tot felul de obiective inutile, toate supraevaluate, sectorul minier a sucombat de prea multa grijă a statului român.

În concluzie, graba Președintelui de a demara exploatarea de aur la Roșia, în paralel cu recomandarea către BNR de a crește rezerva de aur, nu este decât o mare țeapă pentru statul român, mai ales la acest moment și cu BNR în calitate de cumpărător. Cum instituții prestigioase precum Academia Română, ASE București și chiar o comisie prezidențială constituită în mod expres în scopul de a analiza oportunitatea unei investiții miniere alături de RMGC la Roșia s-au pronunțat în sensul de a nu se întreprinde nimic în acest sens, partizanatul Președintelui pare extrem de dubios, în condițiile în care statul român are de pierdut și din punct de vedere economic, dar și cultural și ecologic. Oare graba de a aviza proiectul nu este legată de obținerea de fonduri pentru apropiata campanie electorală? Și atunci acțiunea Președintelui, dar și a membrilor Guvernului care ar aviza proiectul, nu are și o încărcătură penală în sensul de abuz împotriva intereselor statului? O atitudine mult mai potrivită a fi adoptată de Președinte ar fi fost să ceară Guvernului să conceapă strategii sectoriale de dezvoltare pe termen mediu și lung.

În plus, trebuie amintit că alte două șantiere foarte asemănătoare sunt gata a demara la Certeze și Băișoara cu aceeași investitori (a se citi ”băieți deștepți”) aflați în spatele respectivelor proiecte.

Autor: Gabriel Niţulescu