SÂNGE-MAȚE-DINȚI, DELICIILE PRESEI ROMÂNEȘTI

Șerban Huidu a accidentat mortal 3 oameni și a rănit grav alte 2 persoane. Asta e o nenorocire pentru ambele părți implicate. Presa a sărit să îmbrățișeze senzaționalul și să-l desființeze pe Huidu în cel mai jignitor limbaj. Asta e o dobitocenie tipic românească.

Nu fac parte dintre aceia, mulți din păcate, care cred că ghinioanele lui Șerban Huidu din ultima vreme sunt rezultatul blestemelor Oanei și ale lui Gigi. Ce s-a întâmplat pe serpentinele dintre Predeal și Brașov a fost o nenorocire. Atât pentru Șerban Huidu și familia sa, cât și pentru familiile victimelor (Lungu, Gârbici și Drăghici) din Loganul roșu. Aș preciza că nimeni nu-și dorește așa ceva, că a fost un accident, că au suferit și vor suferi ambele părți, dar și că, având în vedere consecințele, cineva trebuie să plătească. Așa e într-o țară normală. Dar finalul ăsta nu trebuie să bucure pe nimeni!
De unde!? În România primează spectacolul macabru, cinismul, dorința de sânge și răzbunare, ura colectivă, plăcerea de a spurca totul, asemeni unei culturi primitive în care ochi-pentru-ochi și 1 kg de dinți pentru 1 litru de sânge e calea obligatorie. Faptele nu contează atât de mult pe cât sunt apreciate ipotezele, teoriile conspiraționiste, interpretările ante și post factum, reproducerile animate pe calculator. Ca în orice situație asemănătoare zvonurile și interpretările spectaculoase își fac simțită prezența, apar martori din șanț, din neant, apar specialiști care se jură că știu care e cauza accidentului, apar ”meșteri și zidari auto” care bagă mâna în foc pentru marca respectivă de mașină deoarece ”îi cunosc fiecare șurub”, etc. Anchetele și expertizele oficiale ale autorităților nu mai prezintă nicio importanță. Doar ”exșperții” au vorbit deja la televizor…
Presa, în prostia ei, continuă să afirme incorect că ”asta cere publicul”. Și își ia în serios rolul de cameraman al înmormântărilor, bătăilor de cartier și scurmatului în gunoaie, activitate pe care o numește ”profesionalism radio-TV”. Iar dacă subiectul în cauză e o persoană publică, cu atât mai bine pentru spectacol. Abundă frazele dure cu epitete de genul ”Huidu pe șoseaua morții”, ”blestem”, ”carnagiu”, ”Huidu e defect, asasin, iresponsabil, criminal”, etc.
Mai e ceva: cu fiecare ocazie ies la suprafață oportuniștii. În general niște persoane care nu au nimic de-a face cu nimic, figuri disperate sau penibile ce au tot atâta relevanță pentru subiect și cădere să vorbească pe cât au incapabilii și inepții de ”moderatori” care îi invită în platou. De pildă unu’ Ciomu, care se remarcase prin ~ajustarea~ unor organe ale pacientului blestemat a-i fi căzut pe mână, iese din bârlog cu ocazia accidentului lui Huidu și descrie similitudini deplasate menite a-i spăla greșeala lui din sala de operații de acum câțiva ani. Penibilo-jenant.
Morala accidentului, după mine: nimeni nu e scutit de greșeli. Care uneori pot fi fatale. Asta e grav. Iar pedeapsa de a trăi cu 3 victime pe suflet e mai mare decât orice condamnare în instanță. Asta a înțeles și Șerban Huidu. Noi însă putem alege: să dăm cu piatra, să scuipăm, să terfelim, să jignim, să desființăm … sau să ne punem în locul lui Șerban, să încercăm să înțelegem durerea sinceră, să compătimim …. Chiar dacă asta nu e specific românesc!

Autor: Mihai Mătieş

REDESCOPERIREA MOLDOVEI, A REPUBLICII MOLDOVA

Odată cu Guvernul proeuropean de la Chişinău, România – în toate aspectele ei politic, economic şi cultural – a redescoperit “fraţii de peste Prut”. Oare cât ne-o ţine faza asta?

De la alegerile fericite de anul trecut – fericite în primul rând pentru moldoveni – România pare că şi-a întors faţa către ţara-soră. Artiştii români susţin din ce în ce mai multe spectacole şi concerte la Chişinău (vezi spectacolele lui Dan Puric, Teatrul Naţional Iaşi, Universitatea de Arte Târgu-Mureş, etc), politicienii fac vizite reciproce (vezi Preşedinţi, Parlamentari, Primari) şi, cel mai important, companii româneşti sau multinaţionale care operează în România îşi deschid birouri şi extind afacerile în Republică.

Această atitudine oportunistă, timido-haotică, a autorităţilor de la Bucureşti a caracterizat întreaga relaţie cu Republica Moldova de la independenţa acesteia din urmă. Din păcate n-a existat o politică clară, metodică şi perseverentă cu privire la direcţia în care dorim să dezvoltăm relaţiile cu românii de peste Prut şi nici oamenii care să implementeze o atare viziune.

Poziţiile oficiale ale României au oscilat de-a lungul anilor între nepăsare şi acţiuni patriotarde, între minima educare şi instruire a tinerilor de peste Prut şi apoi futila încercare de a-i ţine pe aceştia măcar în România, că de întors la Chişinău nu putea fi vorba. Şi nu poţi acuza un om care-şi ia lumea în cap din cauza sărăciei, pentru că asemeni lor au făcut cei peste 2 milioane de români care au plecat la muncă sau studii în străinătate…

Când mă gândesc la sprijinul acordat de Guvernul român moldovenilor îmi revin obsesiv în minte acele mii de PET-uri de ulei alimentar pe care le-au dat victimelor inundaţiilor, de parcă moldovenii ar fi trebuit să se cocoaţe toţi pe o peliculă de grăsimi vegetale cu care să plutească peste dezastrul făcut de ape.

Singurii care au făcut ceva palpabil au fost oamenii de afaceri. Băncile şi companiile româneşti care şi-au deschis puncte de lucru în Moldova, IMM-urile româneşti care au riscat bani pentru a dezvolta relaţii comerciale cu Chişinăul şi alte organizaţii care au dus pricepere şi bogăţie pe meleagurile moldovene. Sau acele companii care au angajat români de peste Prut în birourile din Cluj, Timişoara, Bucureşti, Iaşi. Sau acele instituţii publice, bunăoară spitalele, care văzând exodul medicilor români s-au gândit să angajeze doctori din Republică.

Dacă vrea ca într-adevăr să contureze o politică pentru Republica Moldova, în calitatea sa de cel mai prost administrator din lume, statul român ar trebui să-i lase pe alţii să-i facă treaba: să sprijine companiile româneşti sau care activează în România să-şi dezvolte afacerile în Republică; să creeze fonduri speciale care să poată fi accesate de companii private, cu atât mai mult cu cât există fonduri europene pentru acest scop, fiecare ţară membră UE putând avea un “protejat” al ei; să stimuleze exporturile şi importurile cu Moldova; să susţină firmele care angajează cetăţeni româno-moldoveni, indiferent de locul în care aceştia îşi desfăşoară activitatea. Sau măcar să le mulţumească celor care se încăpăţânează să facă afaceri cu „fraţii de peste Prut”.

Autor: Mihai Mătieş