SÂNGE-MAȚE-DINȚI, DELICIILE PRESEI ROMÂNEȘTI

Șerban Huidu a accidentat mortal 3 oameni și a rănit grav alte 2 persoane. Asta e o nenorocire pentru ambele părți implicate. Presa a sărit să îmbrățișeze senzaționalul și să-l desființeze pe Huidu în cel mai jignitor limbaj. Asta e o dobitocenie tipic românească.

Nu fac parte dintre aceia, mulți din păcate, care cred că ghinioanele lui Șerban Huidu din ultima vreme sunt rezultatul blestemelor Oanei și ale lui Gigi. Ce s-a întâmplat pe serpentinele dintre Predeal și Brașov a fost o nenorocire. Atât pentru Șerban Huidu și familia sa, cât și pentru familiile victimelor (Lungu, Gârbici și Drăghici) din Loganul roșu. Aș preciza că nimeni nu-și dorește așa ceva, că a fost un accident, că au suferit și vor suferi ambele părți, dar și că, având în vedere consecințele, cineva trebuie să plătească. Așa e într-o țară normală. Dar finalul ăsta nu trebuie să bucure pe nimeni!
De unde!? În România primează spectacolul macabru, cinismul, dorința de sânge și răzbunare, ura colectivă, plăcerea de a spurca totul, asemeni unei culturi primitive în care ochi-pentru-ochi și 1 kg de dinți pentru 1 litru de sânge e calea obligatorie. Faptele nu contează atât de mult pe cât sunt apreciate ipotezele, teoriile conspiraționiste, interpretările ante și post factum, reproducerile animate pe calculator. Ca în orice situație asemănătoare zvonurile și interpretările spectaculoase își fac simțită prezența, apar martori din șanț, din neant, apar specialiști care se jură că știu care e cauza accidentului, apar ”meșteri și zidari auto” care bagă mâna în foc pentru marca respectivă de mașină deoarece ”îi cunosc fiecare șurub”, etc. Anchetele și expertizele oficiale ale autorităților nu mai prezintă nicio importanță. Doar ”exșperții” au vorbit deja la televizor…
Presa, în prostia ei, continuă să afirme incorect că ”asta cere publicul”. Și își ia în serios rolul de cameraman al înmormântărilor, bătăilor de cartier și scurmatului în gunoaie, activitate pe care o numește ”profesionalism radio-TV”. Iar dacă subiectul în cauză e o persoană publică, cu atât mai bine pentru spectacol. Abundă frazele dure cu epitete de genul ”Huidu pe șoseaua morții”, ”blestem”, ”carnagiu”, ”Huidu e defect, asasin, iresponsabil, criminal”, etc.
Mai e ceva: cu fiecare ocazie ies la suprafață oportuniștii. În general niște persoane care nu au nimic de-a face cu nimic, figuri disperate sau penibile ce au tot atâta relevanță pentru subiect și cădere să vorbească pe cât au incapabilii și inepții de ”moderatori” care îi invită în platou. De pildă unu’ Ciomu, care se remarcase prin ~ajustarea~ unor organe ale pacientului blestemat a-i fi căzut pe mână, iese din bârlog cu ocazia accidentului lui Huidu și descrie similitudini deplasate menite a-i spăla greșeala lui din sala de operații de acum câțiva ani. Penibilo-jenant.
Morala accidentului, după mine: nimeni nu e scutit de greșeli. Care uneori pot fi fatale. Asta e grav. Iar pedeapsa de a trăi cu 3 victime pe suflet e mai mare decât orice condamnare în instanță. Asta a înțeles și Șerban Huidu. Noi însă putem alege: să dăm cu piatra, să scuipăm, să terfelim, să jignim, să desființăm … sau să ne punem în locul lui Șerban, să încercăm să înțelegem durerea sinceră, să compătimim …. Chiar dacă asta nu e specific românesc!

Autor: Mihai Mătieş

Publicitate

CE FACEM SĂ ALINĂM DUREREA SAMURAILOR?

Am fost cu toţii martorii catastrofei recente din Japonia. A doua economie a lumii a suferit în urma cutremurului pierderi materiale estimate azi la peste 34 de miliarde de dolari. Cele sufleteşti nu se pot cuantifica. Cum putem ajuta noi?

Pentru început cifre dureroase, dar care nu trebuie uitate niciodată: peste 1600 de morţi (cifrele CNN de duminică 13 martie), 1900 de răniţi, peste 9500 de persoane încă dispărute, 200.000 de oameni evacuaţi, valuri seismice de peste 10 metri care au înghiţit părţi mari din oraşele de coastă, sute de case de lângă ocean distruse, mii de hectare de teren sub ape. Iar pentru ca scenariul să fie numit pe drept Apocaliptic, după explozia sistemului de pompare de la centrala atomică din Fukushima, japonezii trăiesc cu katana lui Damocles deasupra capului deoarece un reactor ar putea exploda, ceea ce ar provoca o criză nucleară similară accidentului de la Cernobâl.

Pentru că ajutorul umanitar internaţional trebuie să fie una dintre cele mai importante fapte a oricărei colectivităţi, întrebarea mea este cum răspundem acum, când japonezii au nevoie de orice ajutor? Lăsând la o parte divagaţii justificativ-penibile de genul “păi cum să ajutăm noi, săracii, a doua economie a lumii?” cred că atât societatea civilă din România cât şi Guvernul trebuie să pregătească un ajutor substanţial pentru Japonia, mai exact pentru pescarii ce şi-au pierdut instrumentele muncii, pentru agricultorii a căror terenuri sunt acum fund de mare şi pentru meseriaşii şi micii producători care şi-au văzut agoniseala de-o viaţă înghiţită de ocean. Orice ar prinde bine unor oameni loviţi de soartă: HRANĂ (un corespondent CNN relata că mâncarea adusă în magazine dispare în maxim o oră!), APĂ, MEDICAMENTE, pături, bani, materiale de construcţii, vacanţe gratuite pentru copiii lor – care vor fi oricum nevoiţi să petreacă mai multe luni în afara a ceea ce până mai ieri numeau cămin, orice ar veni din suflet ar fi util acum. Dar într-un mod structurat şi eficient. Iar Guvernul, de la care oricum nu aşteptăm prea multe, ar face bine să asigure măcar transportul cât mai rapid al ajutoarelor de urgenţă către Japonia!

Ce aţi face voi pentru a-i ajuta pe japonezi? Când vă propuneţi să începeţi? Noi vrem să urmărim tema şi să sprijinim orice iniţiativă organizată de a ajuta Japonia, după puterile noastre.

Pentru cei care au uitat, sunt “nepăsători de profesie”, sau sunt născuţi după 1989 ar fi util să amintim că Japonia a fost primul stat care imediat după Revoluţie a acordat un important credit României, pentru acoperirea cheltuielilor imediate ale ţării (petrol, gaze, hrană!) şi refacerea economiei. Tocmai ieşeam dintr-un mare dezastru şi noi – comunismul. Cei care au avut interesul şi răbdarea să-l asculte de-a lungul anilor pe Guvernatorul Mugur Isărescu, cel care a condus atunci delegaţia română, îşi amintesc de precizările lui cu privire la “pescarii, micii meseriaşi şi agricultorii japonezi” care au pus la bătaie acele milioane de dolari împrumutate României, cu care ţara supravieţuia la începutul anilor ‘90, “când nimeni altcineva nu vroia să ne împrumute” – după cum preciza Guvernatorul BNR. Aceiaşi pescari, meseriaşi şi agricultori japonezi care suferă acum…

Autor: Mihai Mătieş