CUM SĂ FII CONVINGĂTOR – DR. ROBERT CIALDINI ÎN ROMÂNIA

Oamenii vor să fie convingători. E una dintre nevoile noastre. Ce îi face pe unii dintre noi să-și dorească să-i convingă pe alții? Cum putem fi convingători în business? Dr. Robert Cialdini, cel mai mare specialist în domeniu, vine în România să ne ofere răspunsurile la aceste întrebări.

De zece ani îmi place să ajut oamenii să se descopere și să-și descopere potențialul. Personal, merg la școală de peste 32 de ani. Cred că atât timp cât trăim învățăm și că depinde numai de noi să vrem să învățăm. Sunt trainer. Iar în multe dintre cursurile pregătite pentru companii, managerii sau angajații acestora – în special pentru cei implicați în vânzări, marketing sau resurse umane – aminteam de cele 6 principii ale persuasiunii descoperite în cercetările sale de Dr. Robert Cialdini, profesorul de Psihologie și Marketing de la Arizona State University.

Principiile se verifică în practică și funcționează. Da, chiar și în România.
Specialiștii în marketing și vânzări lucrează cu cel mai important și fragil material: încrederea clienților. Acești profesioniști știu că persuasiunea este un proces continuu, că o singură realizare nu garantează continuitatea succesului, că a fi onest în relațiile de afaceri este una dintre puținele garanții că oamenii vor vrea să mai facă afaceri cu tine.

Mulți dintre ei își doresc să-și îmbunătățească abilitatea de fi mai persuasivi atunci când negociază cu un distribuitor care să le preia marfa, iar alții să convingă cu mesajele lor când construiesc o campanie de advertising pentru ca marfa aceea să plece de pe raft.

Liderii știu că inspirația, persuadarea celorlalți să creadă în calea/țelul lor și să-i urmeze sunt printre cele mai importante aspecte ale artei și științei conducerii. Managerii moderni fac asta zi de zi cu echipele lor: îi conving și se lasă convinși, atunci când știu să asculte oamenii pe care îi ghidează.

Aceste ar fi doar două dintre motivele care ne-au făcut să-l invităm pe Dr. Robert Cialdini, cel mai cunoscut socio-psiholog în teoria influenței și persuasiunii, să susțină un seminar în România. Prezent pentru prima data în țara noastră, Dr. Cialdini va exemplifica prin noi cercetări modul în care cele 6 principii ale persuasiunii ne ajută să obținem de la cei cu care interacționăm mult așteptatul DA.

Atât eu, cât și colegii mei de la Mastermind Communications suntem siguri că seminarul din 30 septembrie va fi cel mai important reper din agenda evenimentelor de business ale toamnei. Dr. Cialdini ne promite noi studii și descoperiri științifice pentru a ști cum putem să fim mai convingători, păstrând principiile eticii în afaceri.

Convingeți-vă că merită să veniți la seminarul internațional ”CUM SĂ FII CONVINGĂTOR ÎN BUSINESS”, accesând site-ul care vă prezintă conferința – http://www.cialdini.ro . Vă așteptăm la eveniment!

Publicitate

„RÂNDUNICI” DE CONFERINŢE

Nu stiu câţi dintre voi au organizat măcar o dată un eveniment sau conferinţă de business, dar sunt sigură că aţi avut ocazia sau vi s-a oferit ocazia de a participa la un eveniment, fie el seminar, congres, conferinţă, târg de business…

Constat cu îngrijorare că odată cu trecerea timpului acest segment de piaţă se confruntă cu o mare problemă şi anume aducerea participanţilor într-o sală. Chiar dacă organizatorul are o listă mare de invitaţi confirmaţi, rata celor care participă efectiv la eveniment este de 50%-60%, din totalul celor care au promis că vor fi prezenţi.

Nu vreau să comentez asupra faptului că la majoritatea evenimentelor vezi aproape aceeaşi oameni, vreau doar să pun în discuţie criza acută de seriozitate la participare. La prima vedere, există mai multe cauze, cel putin după spusele aceloraşi invitaţi-problemă.

Lipsa timpului – dacă discuţi cu cei pe care-i inviţi la un eveniment ai impresia că românul este în permanenţă cu valiza-n mână şi are bătături de la aceasta. E tot timpul plecat, urmează să plece peste hotare exact atunci când îl inviţi, pleacă din localitate, pleacă în expediţie, într-un cuvânt se zbate continuu să-i iasă afaceri cât mai multe şi mai profitabile.

Taxa de participare – cum adică să plătească cineva ca să înveţe ceva!? Păi nu ne-au spus comuniştii că învăţământul e gratuit? Totul trebuie să fie gratuit, că doar nu muncim ca să plătim o taxă, chiar şi modică, pentru a întâlni oameni interesanţi, a învăţa de la aceştia şi a cunoaşte oameni noi. Taxa de participare este fixată pentru a responsabiliza participantul să vină la evenimentul pentru care a confirmat şi să-l facă să se gândească asupra valorii oferite de organizator.

Intrarea liberă – dacă e gratuit nu e nici o problemă dacă nu mai vin la conferinţă. Ăsta e principiul după care se ghidează cei care răspund afirmativ la invitaţii, însă nu depun nici un efort de a semna, cel puţin, condica de prezenţă. Faptul că o conferinţă are intrarea liberă nu spune nimic despre calitatea acesteia, iar acest lucru poate fi dovedit de vorbitorii invitaţi, în ambele sensuri ale calităţii…

Experienţele negative sau pozitive ale publicului vis a vis de un anumit organizator sau tematică – pot fi o cauză demnă de luat în calcul, însă am văzut suficiente cazuri în care un eveniment a avut la o ediţie anterioară o rată de prezenţă mult mai înaltă…

Lista motivelor poate continua, însă aş vrea să mă opresc asupra unui singur lucru – lipsa de cultură a românului în ceea ce priveşte interesul real de a participa la evenimente. Da, românii sunt într-o mare suferinţă la acest capitol. Nu mă refer la moş Gheorghe, ci la tot felul de funcţionari, directori, şefi, sau alte persoane din poziţii de conducere. Noţiunile de promisiune, respectarea acesteia, sinceritate şi responsabilitate au, de cele mai multe ori, prea puţin de-a face cu personajele sus menţionate.

Oare nu este mai simplu să recunoască că nu-i interesează evenimentul sau vorbitorii sau că pur şi simplu sunt mult prea plictisiţi de viaţă? Cât de greu e să dai un e-mail, telefon ca să anunţi că nu mai poţi participa? Sau de ce ai acceptat de la început? Cert e că mai avem multe de învăţat ca să ne cunoaştem şi respectăm interesul.

Autor: Victoria Donos

LUNA DE GRAŢIE A ECONOMIEI ROMÂNEŞTI

De patru zile cu mic şi mare ne îndreptăm, cică, spre prosperitatea mult visată. Oficial nu mai suntem în criză! Aşa cum şi era de aşteptat, n-am văzut în ultimele zile, cum n-am văzut nici în ultimele trei luni, să se fi întâmplat ceva spectaculos cu economia românească.

Pardon, s-a apreciat leul, da asta după ce a mai trecut un val de scumpiri peste alimente, combustibil şi energie, adică am scos mai mulţi bani din buzunar, fără a compensa cu ceva cheltuielile.

Poate logica mea nu este suficient de perspicace ca să priceapă cum e cu „marele avânt economic” pe care-l trăim de la 1 aprilie încoace, însă prefer să dau vina pe ziua de vineri care a trimis poporul pe la casele lor, că doar se apropia duminica. Dată fiind această realitate, înseamnă că de luni ar trebui să avem mii de companii care-şi caută angajaţi, măriri de salarii, creşterea pensiilor, bănci care dau credite cu buletinul şi agenţi imobiliari cu mânecile suflecate gata să atace portofelele românilor încă ameţiţi de noua realitate.

Însă ştim că nu se va întâmpla aşa deoarece simţim cu toţii presiunea datoriei externe, a tăierilor salariale, a restructurărilor, a TVA-ului mărit şi a politicilor haotice. Tehnic nu avem cum să fi ieşit din criză, asa cum a recunoscut-o şi personajul care s-a aventurat să ne ofere această dată de referinţă.

Dar totuşi n-ar fi fost mai bine dacă „marele ales” nu s-ar fi lansat în pronosticuri? Nu de alta, da în graba cauzată de scoaterea economiei din criză pe 1 aprilie s-au aruncat la groapa cu deşeuri mai multe spitale care, cică, nu îndeplineau standardele de calitate şi nu erau performante.

Trecând peste imaginile cu pacienţii scoşi în stradă, mă întreb cum va face statul să reîncadreze în muncă toate cadrele medicale, dat fiind că pe hartă vor apărea mai multe centre pentru îngrijirea bătrânilor, care nu ştiu cum vor absorbi acea forţă de muncă.

Sau poate domnii de sus s-au gândit că prin această măsură stimulează mediul de afaceri să-şi deschidă unităţi medicale private. Asta n-ar fi ceva rău dacă un român simplu şi-ar putea permite să dea pe o zi de spitalizare între 70 şi 150 de euro.

Ori, în aceste condiţii constatăm că luna de graţie a economiei româneşti a demarat în trombă cu noi restructurări, cu păcăleli rostite de capii ţării şi cu nişte cetăţeni care se vor trezi luni dimineaţa, se vor îmbrăca în fugă, vor prinde metroul sau autobuzul şi se vor apuca de treabă buimaci.

De cealaltă parte a tabloului rămân cei care se vor trezi, îşi vor reaminti a nu ştiu câta oară că n-au unde să meargă că au fost restructuraţi, vor deschide calculatorul, vor accesa cele vreo 3-4 portaluri de locuri de muncă, vor aplica pentru niscaiva posturi, vor închide cu gândul la rata neplătită, chirie şi alte una şi o mie de lucruri care costă.

Culoarea tabloului se întunecă şi mai mult dacă includem în acesta şi populaţia din mediul rural sau bătrânii. Este foarte clar, nici o strună a complexului numit economie românească n-a vibrat la spusele suveranului! Haideţi să ne facem noi treaba, că aşa cu siguranţă vom mişca lucrurile din loc!

Autor: Victoria Donos

REDESCOPERIREA MOLDOVEI, A REPUBLICII MOLDOVA

Odată cu Guvernul proeuropean de la Chişinău, România – în toate aspectele ei politic, economic şi cultural – a redescoperit “fraţii de peste Prut”. Oare cât ne-o ţine faza asta?

De la alegerile fericite de anul trecut – fericite în primul rând pentru moldoveni – România pare că şi-a întors faţa către ţara-soră. Artiştii români susţin din ce în ce mai multe spectacole şi concerte la Chişinău (vezi spectacolele lui Dan Puric, Teatrul Naţional Iaşi, Universitatea de Arte Târgu-Mureş, etc), politicienii fac vizite reciproce (vezi Preşedinţi, Parlamentari, Primari) şi, cel mai important, companii româneşti sau multinaţionale care operează în România îşi deschid birouri şi extind afacerile în Republică.

Această atitudine oportunistă, timido-haotică, a autorităţilor de la Bucureşti a caracterizat întreaga relaţie cu Republica Moldova de la independenţa acesteia din urmă. Din păcate n-a existat o politică clară, metodică şi perseverentă cu privire la direcţia în care dorim să dezvoltăm relaţiile cu românii de peste Prut şi nici oamenii care să implementeze o atare viziune.

Poziţiile oficiale ale României au oscilat de-a lungul anilor între nepăsare şi acţiuni patriotarde, între minima educare şi instruire a tinerilor de peste Prut şi apoi futila încercare de a-i ţine pe aceştia măcar în România, că de întors la Chişinău nu putea fi vorba. Şi nu poţi acuza un om care-şi ia lumea în cap din cauza sărăciei, pentru că asemeni lor au făcut cei peste 2 milioane de români care au plecat la muncă sau studii în străinătate…

Când mă gândesc la sprijinul acordat de Guvernul român moldovenilor îmi revin obsesiv în minte acele mii de PET-uri de ulei alimentar pe care le-au dat victimelor inundaţiilor, de parcă moldovenii ar fi trebuit să se cocoaţe toţi pe o peliculă de grăsimi vegetale cu care să plutească peste dezastrul făcut de ape.

Singurii care au făcut ceva palpabil au fost oamenii de afaceri. Băncile şi companiile româneşti care şi-au deschis puncte de lucru în Moldova, IMM-urile româneşti care au riscat bani pentru a dezvolta relaţii comerciale cu Chişinăul şi alte organizaţii care au dus pricepere şi bogăţie pe meleagurile moldovene. Sau acele companii care au angajat români de peste Prut în birourile din Cluj, Timişoara, Bucureşti, Iaşi. Sau acele instituţii publice, bunăoară spitalele, care văzând exodul medicilor români s-au gândit să angajeze doctori din Republică.

Dacă vrea ca într-adevăr să contureze o politică pentru Republica Moldova, în calitatea sa de cel mai prost administrator din lume, statul român ar trebui să-i lase pe alţii să-i facă treaba: să sprijine companiile româneşti sau care activează în România să-şi dezvolte afacerile în Republică; să creeze fonduri speciale care să poată fi accesate de companii private, cu atât mai mult cu cât există fonduri europene pentru acest scop, fiecare ţară membră UE putând avea un “protejat” al ei; să stimuleze exporturile şi importurile cu Moldova; să susţină firmele care angajează cetăţeni româno-moldoveni, indiferent de locul în care aceştia îşi desfăşoară activitatea. Sau măcar să le mulţumească celor care se încăpăţânează să facă afaceri cu „fraţii de peste Prut”.

Autor: Mihai Mătieş

BOC – JUSTIŢIAR PE INVERS SAU AGENTUL 202

Nu cu mult timp în urmă, îl auzeam pe Boc lăudându-se cu realizările guvernului condus de el. Şi în enumerarea acestor realizări se număra şi legea 202/2010, pompos intitulată ”Mica reformă în justiţie”.

Prin prevederile sale, legea 202/2010 nu face altceva decât să restrângă posibilitatea celui care apelează la justiţie de a beneficia de un proces echitabil. Spre exemplu, una din modificări este aceea prin care, la soluţia instanţei prin care este menţinută o rezoluţie a procurorului de neîncepere a urmăririi penale (NUP) nu se mai poate face recurs.

Ce înseamnă aceasta? Foarte simplu: scăderea drastică a şanselor unei persoane de a obţine o soluţie echitabilă în justiţie, odată cu intrarea în vigoare a acestei legi.

Demonstraţia este destul de simplu de făcut şi în mod paradoxal ţine mai mult de matematică. Astfel, raportându-ne la practica CEDO, nu putem spune că procurorii sunt independenţi şi/sau imparţiali, principalul motiv fiind faptul că ei îşi exercită activitatea sub autoritatea ministrului justiţiei, adică a unei persoane numite politic.

Ca urmare, soluţia dată de un procuror de neîncepere a urmăririi penale poate să nu fie una în spiritul adevărului. Justiţiabilul poate contesta soluţia la procurorul ierarhic superior şi dacă nu este mulţumit de soluţia acestuia se poate adresa unei instanţe judecătoreşti.

Până la intrarea în vigoare a legii 202/2010 şi soluţia instanţei judecătoreşti putea fi controlată pe calea recursului de către o instanţă superioară. Acum această posibilitate nu mai există, soluţia instanţei judecătoreşti fiind definitivă.

Care sunt riscurile pentru justiţiabil, din punctul de vedere al unui proces echitabil?
În primul rând, completul de judecată în primă instanţă este format dintr-un singur judecător. În recurs completul de judecată este format din trei judecători. Ca urmare, dacă până acum în privinţa cauzei unui justiţiabil se pronunţau patru judecători, acum se va pronunţa doar unul.

Cum însă, justiţia română nu a înregistrat cazuri de judecători corupţi, nu putem spune că acum este de patru ori mai uşor să dai mită pentru a obţine o soluţie favorabilă din partea justiţiei. Dar este mult mai uşor să apară erori cu privire la soluţia finală a instanţei. De exemplu, ce vei face dacă instanţa nici nu apucă să judece cazul pe fond, pentru că, pronunţarea se face pe un aspect de procedură, care a fost apreciat în mod greşit de instanţa de judecată. Ghinion, putem spune… Pentru că, la acest moment nu mai există nicio cale de atac împotriva soluţiei date de un singur judecător al instanţei de fond.

Această limitare a accesului la justiţie şi la un proces echitabil nu apare numai în cazul unui proces penal, ci şi în materie civilă, deoarece cauzele a căror valoare este mai mică de 2.000 RON se judecă la judecătorie în primă şi ultimă instanţă (până acum justiţiabilul avea posibilitatea de a face apel şi recurs sau doar recurs penttru anumite cazuri prevăzute de lege).

Concluzia? Încet, încet drepturile noastre sunt din ce în ce mai încorsetate.

Ce va urma? Care dintre drepturile de care ne bucurăm acum vor fi limitate în viitor?

Autor: Gabriel Niţulescu