BOC DIN NOU REPETENT LA DREPT

Primul Ministru Boc este absolvent al unei facultăți de drept. Este chiar doctor, dar nu în drept ci în ştiinţe politice şi filosofie politică (Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, 2000). Este și doctorand în drept constituţional şi instituţii politice (nu a precizat însă la ce Universitate).

Totuși, domnul Boc a sărit peste anul I, atunci când a făcut facultatea de drept. Pentru că, în cazul în care ar fi absolvit acest an de studii, măcar cu o notă de trecere, la una din materiile de bază din acest prim an, Dreptul Roman, ar fi știut că ”Infans conceptus pro nato habetur quotiens de commodis eius agitur”. Adică, în traducere, ”Copilul conceput se consideră ca născut ori de câte ori acesta este în interesul său.” Este un principiu de drept fundamental, vechi de pe vremea romanilor, aplicat în toate sistemele de drept care își au originea în dreptul roman (francez, german etc.). În legislația noastră aceasta regulă se regăsește în dispozițiile art. 7 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 care prevede că „drepturile copilului sunt recunoscute de la concepțiune, însă numai dacă el se naște viu”, dar și în dispozițiile art. 654 alin. 2 C. civ., (copilul conceput este considerat că există, având așadar capacitate succesorală chiar înainte de nașterea sa) sau în cele cuprinse în art. 808 alin. 2 C. civ. (”este capabil de a primi prin testament oricine este conceput la epoca morții testatorului”).

Ca urmare, de indemnizația pentru creșterea copilului așa cum era ea reglementată înainte de apariția OUG 111/2010, vor putea beneficia nu numai mamele al căror copil a fost născut înainte de 1 ianuarie 2011, ci și acele mămici care au conceput un copil înainte de 1 ianuarie 2011 și care l-au născut viu după 1 ianuarie 2011. Totuși, la o astfel de soluție s-ar putea junge doar prin intermediul unei acțiuni individuale în justiție. Există și o capcană introdusă de autorități în cuprinsul acestui act normativ, tocmai pentru a încerca să împiedice promovarea unei astfel de acțiuni în justiție: conform articolului 1 din OUG 111/2010 ”… prevederile art. 2 – 29 reglementează drepturile care se acordă persoanelor ai căror copii se nasc începând cu data de 1 ianuarie 2011,…”. Cum însă, chiar în cuprinsul ordonanței se specifică faptul că e vorba de ”indemnizația pentru creșterea copilului”, un astfel de ”artificiu” ar trebui să nu poată să reziste în fața unei atente analize a instanței.

Prin urmare, mămici care ați conceput un copil înainte de 1 ianuarie 2011, nu ezitați să mergeți în instanță pentru a apăra dreptul copilului dumneavoastră.

Autor: Gabriel Nițulescu

GUVERNUL ”NEGUSTOR CINSTIT” DĂ ȘAH JUSTIȚIEI

Din 25.11.2010 a intrat în vigoare Legea 202/2010, ”Mica reformă în justiție”. Principalul ei scop este de a accelera procesele aflate pe rol: posibilitatea ca judecătorii să poată fixa termene scurte; actele de procedură să fie comunicate prin metode rapide cum ar fi telefon, e-mail sau fax.

Din păcate, problema este cu totul alta: numărul mic de judecători și grefieri raportat la numărul de procese. Problema e mai gravă în cazul secțiilor de contencios administrativ-fiscal și în cel al secțiilor care judecă problemele pe raporturile de muncă, deoarece în aceste domenii numărul de procese s-a înmulțit extrem de mult în ultima vreme, ca urmare a ”competențelor” juridice ale actualului Guvern. Cu mulțimea de legi și alte acte normative care încalcă alte legi, Constituția României sau principiile de drept, numărul celor care dau statul în judecată a crescut foarte mult, nemaifiind vorba doar de cazuri individuale, ci de întregi categorii sociale care cer ajutorul justiției, în lupta cu o administrație incompetentă.
Și cum numărul de judecători și grefieri nu crește la fel de repede, termenele deraiază, gradul de încărcare a completelor de judecată crește și el, afectând actul de justiție prin faptul că un judecător este nevoit să rezolve mai multe dosare. Astfel, timpul pe care acesta îl petrece pentru a cântări argumentele părților, se reduce foarte mult, până la valori de timp care ne fac să ne întrebăm dacă respectivul judecător mai poate oferi soluții competente spețelor analizate. Spre exemplu, am văzut o situație în care o judecătoare a Curții de Apel București trebuia să se pronunțe în 71 de dosare în doar o ședință de judecată, în cursul unei după-amieze. Mai putem vorbi însă în acest caz de imparțialitate, dacă judecătorul nu are timp să cântărească toate aspectele unui caz pe care trebuie să îl rezolve?
Faptul că largi categorii de persoane ajung în fața judecătorului cu o aceeași problemă face ca găsirea unei soluții să fie mai ușoară pentru cauzele care se repetă. Nu același lucru se poate spune în cazul unor spețe care nu se bucură de un grad de repetabilitate. Ca urmare, justițiabilul are mult mai multe șanse ca într-o astfel de situație să primească o soluție care nu numai că nu îl mulțumește, dar care nu este în acord cu principiile de drept. Și cum, în cazul proceselor de la secțiile de contencios-administrativ sau la conflictele de muncă, de cealaltă parte este Statul Român, iată cum cetățeanul se vede din ce în ce mai des nedreptățit tocmai de către acea putere a statului, judecătorească, ce ar fi trebuit să fie arbitru. Altfel spus, administrația a găsit o formă perversă de a lipsi cetățeanul de anumite drepturi, prin intermediul altor instituții, pe principiul ”scoaterii castanelor din foc cu mâna altuia”. Încărcând activitatea instanțelor cu un număr mai mare de procese, dar neaprobând creșterea numărului de complete de judecată, Guvernul sau alte instituții ale administrației, scapă de răspundere, pentru că judecătorii au tot mai puțin timp să analizeze acele spețe care nu au un grad mare de repetabilitate.
Și astfel, ”hoțul neprins” în ipostaza chiar a unor instituții ale statului, devine ”negustor cinstit”… Adică, ”stat de drept”… strâmb însă.

Autor: Gabriel Nițulescu