DREPTUL INVIOLABIL AL STATULUI DE DREPT DE A-ȘI DA CU DREPTU-N STÂNGU

Deşi poate părea paradoxal, acest drept este prevăzut în Constituţie… Şi este aşa cum deja am spus, inviolabil. Nu poate fi atacat, pentru că, o decizie a Curţii Constituţionale (CCR) este definitivă şi obligatorie. Şi împotriva ei nu se poate face recurs…

Ce se întâmplă însă atunci când o astfel de decizie se bate cap în cap cu o altă decizie dată de aceeaşi Curte Constituţională cu doar o zi mai devreme? Sau ce se întâmplă dacă, însăşi Curtea Constituţională nu respectă propria lege de funcţionare în adoptarea unei decizii sau chiar principiile Constituţiei? Un jurist va fi foarte încurcat în a da un răspuns la astfel de întrebări pentru că „… nu există procedură…”.

Şi totuşi, în ultima vreme Curtea Constituţională pare a se afla din ce în ce mai des în astfel de situaţii, mai ales cu privire la hotărârile împotriva Legii 221/2009.

O dovadă o reprezintă deciziile 1354/20.10.2010 şi 1358/21.10.2010. Nu voi intra în detalii cu privire la aceste decizii, pentru a nu deveni prea tehnic şi voi trece direct la subiect. În decizia CCR 1354/20.10.2010 la punctul 4 din analiza făcută de Curte, vom găsi următoarea frază: „Astfel, la data introducerii cererii de chemare în judecată sub imperiul Legii 221/2009, …., s-a născut un drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri …”.

La doar o zi distanţă, în decizia CCR 1358/21.10.2010 citim la punctul 4.3 din analiza făcută de Curte: „ … nu s-ar putea susţine că prin adoptarea art. 5, alin.(1) lit. a) din Legea nr. 221/2009, persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” (astfel cum este consacrată în jurisprudenţa constantă a CEDO) la acordarea despăgubirilor morale, …”.

Altfel spus, dacă în prima decizie Curtea Constituţională, ne arată că articolul de lege în cauză a condus la naşterea unui drept la acţiune pentru a solicita despăgubiri, a doua zi, aceeaşi Curte ne arată că potrivit aceluiaşi articol de lege nu s-ar putea susţine că persoanele în cauză ar putea avea o „speranţă legitimă” la acordarea despăgubirilor.

Oare când anume au dormit „prost” judecătorii CCR? Oare ce ar fi decis Curtea Constituţională dacă ar mai fi analizat şi a treia zi o excepţie de neconstituţionalitate a aceluiaşi articol de lege?

E drept că jurisprudenţa CCR se poate modifica în timp. Dar, cu motive foarte bine întemeiate şi probabil, nu chiar de pe o zi pe alta…

Mai mult, decizia 1358/21.10.2010 şi sora geamănă a acesteia (la propriu), decizia 1360/21.10.2010 nu păcătuiesc doar prin inconsecvenţă.

Teoretic, aceste două decizii sunt motivate de Curte. Dacă însă între timp Dicţionarul explicativ al Limbii Române sau Dicţionarul Enciclopedic nu au fost declarate şi ele „neconstituţionale”, atunci „a motiva” ar trebui să însemne „a expune cauzele unei acţiuni; a justifica; a arăta temeiurile de fapt şi de drept ale unei hotărâri judecătoreşti…” Ori, în deciziile Curții Constituționale nr. 1358/21.10.2010 şi 1360/21.10.2010 nu de puţine ori întâlnim „expuneri de motive”, fără ca respectivele expuneri să ne arate motivele. Iată un exemplu: „Curtea reţine, de asemenea, că despăgubirile pentru daunele morale suferite în perioada comunistă trebuie să fie drepte, echitabile, rezonabile şi proporţionale cu gravitatea şi suferinţele produse prin aceste condamnări sau măsuri administrative. Ori, despăgubirile prevăzute de dispoziţiile de lege criticate (legea 221/2009, n.r.), având acelaşi scop ca şi indemnizaţia prevăzută de art. 4 din Decretul-lege nr. 118/1990 nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile”. Punct.
De ce oare despăgubirile prevăzute de legea 221/2009 nu pot fi considerate drepte, echitabile şi rezonabile? Nu ştim… Nu avem un răspuns, pentru că mai departe, Curtea vorbeşte de un alt subiect. Iar exemplele de acest fel, despre existenţa unor aşa zise motive, pot continua.

Cu siguranţă, că va trebui să verificăm jurisprudenţa CCR pentru a verifica dacă verbul „a motiva” nu dă semne de „neconstituţionalitate”. Vă vom anunţa rezultatele, după o temeinică şi îndelungată cercetare.

Nu putem încheia însă, fără a face o meţiune. Dacă decizia 1354/21.10.2010 a fost luată într-un complet de 9 membri, deciziile 1358/21.10.2010 şi 1360/21.10.2010 au fost luate într-un complet de 6 membri. Ca urmare, ar trebui să-i prezumăm de lipsă de vinovăţie pe unii dintre judecătorii CCR de adoptarea unor decizii precum cele două „gemene” menţionate.

Gabriel Nițulescu

Reclame

Lasă un comentariu

Niciun comentariu până acum.

Comments RSS TrackBack Identifier URI

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s